Nu am rămas prietene până la adânci bătrâneți așa cum ne-am promis în repetate rânduri. Ne-am cunoscut în liceu și atunci ne-am împrietenit. Așa au apărut și promisiunile, făcute la vârsta la care credeam în ele, dar și mai târziu, după ce amândouă ne-am lovit de oameni ce ne-au învățat că promisiunile se pot încălca.
Am fost prietene mulți ani. Nu ne-a despărțit distanța de mii de kilometri la care am fost ceva ani. Era acolo, la un apel distanță, la un mesaj scris. Și eu la fel. Prima care știa ce mi se întâmplă, prima căreia îi povesteam prin ce am mai trecut.
Între timp și-a cunoscut alesul, pe care l-a găsit în mai mulți bărbați. Toți o iubeau, toți voiau relații serioase, toți o făceau să se simtă în al nouălea cer. Și toți o țineau prea ocupată pentru a mai fi și prietena mea. Apoi o dezamăgeau. Reluam legătura, dar de fiecare dată se mai rupea ceva între noi. S-a căscat un gol prea mare între și nu am mai reușit să fim prietenele care își jurau că mereu vor fi acolo una pentru cealaltă.
Ea era cea care avea un iubit și își găsise fericirea. Eu eram aia cu ghinion în dragoste. Apoi l-am cunoscut pe el, iar ea s-a bucurat pentru mine. M-am despărțit de el, ne-am împăcat (iubire cu peripeții, nu glumă) și atunci s-a rupt și mai mult prietenia mea cu ea. Nu m-a iertat pentru că l-am iertat. Iar eu nu am iertat-o pentru asta. Complicat, nu? Intervenise în viața mea de parcă nu era corect ca rolurile să se schimbe, ea trebuia să aibă un iubit, nu eu. A durut să o descopăr atât de puțin prietenă, dar tot am tras cu dinții de prietenia din trecut.
Am vorbit când avea timp să răspundă la mesaje (după câteva zile), să răspundă la telefon (rar se întâmpla). Ea voia, dar nu avea timp, mereu fiind prinsă în câte o relație. Plus serviciul. Plus altele. Curios este că eu și cu relație și cu serviciu, îmi făceam timp și pentru prietenia noastră. Poate nu la fel ca înainte, dar eram acolo pentru ea. Ea nu mai era de mult timp acolo pentru mine.
M-a durut, mă doare încă, știind câte am trăit împreună. Dar am renunțat. Poate e mai bine ca unele lucruri să rămână în trecut. Așa cum s-a întâmplat cu prietenia asta a noastră.
Citiţi şi Facebook-ul amorurilor noastre
Acum are un iubit, e fericită, se vede asta pe Facebook. Ne vorbim la aniversări, câteva cuvinte simple, goale, schimbate de voie, de nevoie.
Am înțeles că am fost prietene până când iubiții ne-au despărțit. Al meu, pentru că m-a adus în rolul pe care îl avusese ea atâta vreme, ai ei, pentru că o entuziasmau prea mult și nu mai avea timp și pentru prieteni.
I-am respectat decizia. Mă bucur că în sfârșit și-a găsit perechea și liniștea alături de acel EL. Am pășit amândouă în alte etape ale vieții și se pare că nu mai avem nimic în comun în afară de promisiuni încălcate și amintiri frumoase. Și o lecție de viață, poate.
Guest post by Mihaela Gheorghe
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
