Prietena-mea-doamna-general este o persoană șarmantă. Are un joie de vivre și un umor cât pentru trei persoane. Are gust, de la îmbrăcăminte la mâncăruri fine sau exotice, dar mai ales o decență pe care rar o văd în jurul meu. În plus, o naturalețe pe care am studiat-o intens, pentru că mi-ar plăcea să pot, ca ea, să vorbesc atât de firesc cu toată lumea – mama ar spune și cu vlădica și cu opinca -. M-am gândit mereu că are clasă, pentru că, ori de câte ori suntem împreună, am senzația că vreo doamnă, soție de domn medieval, ce știu eu, vreo Doamna Bălașa sau Despina sau mumă de prinț, aș spune, a coborât peste veacuri și s-a cuibărit în capul și în sufletul ei, fără ca ea să știe.
Crescută de două sau trei mătuși – de la care a moștenit, în afară de o știință a treburilor gospodărești făcute cu minuție și aplicație – cum să faci o ciorbă de gulii, dar și cum să cureți argintăria, bunăoară -, un bun simț uriaș, dar și o colecție de dantele pe care, mărturisesc, sunt deosebit de invidioasă -, această minunată femeie are un simț al măsurii demn de un filosof grec (deși îi repugnă să filosofeze). Este o persoană lângă care îți place să fii preț de două cești de ceai, poate și pentru că nu e niciodată nici prea mult, nici prea puțin, parcă are un ceas în cap – m-am gândit deseori că ea are, ca toată lumea, creierul mare și creierul mic, dar și, în plus, o clepsidră mică alături de ele, cu care măsoară la fix cât timp trebuie să fie undeva, cât trebuie să vorbească și cât trebuie să râdă. Nicio secundă în plus și niciuna în minus, mi se pare.
Îmi place teribil că are grijă, aproape întotdeauna, să nu pună partenerul de discuție în încurcătură. Nu spune vorbe mari, așadar, nu folosește superlative, nu se miră zgomotos, iar dacă-i place ceva, spune simplu și zâmbind povestea. Când nu-i place ceva își manifestă dezaprobarea doar tăcând, cu o mină neutră. Nu folosește vorbe urâte. Nu am auzit-o niciodată să jignească pe cineva, indiferent cât de mult i-ar fi greșit (deși lângă ea sau cu ea, lumea nu prea greșește, motiv pentru care m-am întrebat, deseori, dacă știe să-și aleagă așa de bine oamenii cu care lucrează sau dacă nu cumva, lângă ea, simți că se rarefiază atmosfera, că nu poți sau că nu te lasă să ai un faux-pas).
Joyce Carpati, foto Ari Seth Cohen
Nu am văzut-o niciodată plângându-se de ceva sau de cineva, chiar dacă a trecut prin momente dificile nu o dată. Când nu-i place cineva, nu vorbește cu (nu se ascunde, nu strâmbă din nas, pur și simplu, dacă acea persoană i se adresează, nu face decât să asculte și să răspundă monosilabic), dar nici despre acea persoană. Am fost împreună în multe situații, de la plimbări la cumpărături sau afaceri, și totdeauna mi s-a părut că se poartă fără reproș, că se poate scrie un manual de bună purtare după manierele ei. Ceea ce mi se pare cel mai interesant este că doamna mea general nu pare niciodată rigidă, sau supravegheată, sau scorțoasă, și nici ridicolă, înțepată sau arogantă. Nici poveste. Se poartă cu mult firesc în tot ce face. Nu simți aere de superioritate, nici vanitate. Nu am văzut nici aroganță, nici orgoliu, nici enervare (e adevărat, nici extaz) în cei 15 – 20 de ani de când ne cunoaștem.
Nu știu cum ne-am împrietenit, știu însă că ne-am trezit prietene în timp, tot vorbind, glumind sau povestind la fumoar într-o cancelarie dificilă. Spunea deseori anecdote, la care, de multe ori, numai noi râdeam (mă gândesc că poate ne-a apropiat o similitudine a tipului de umor).
Ea mi-a arătat Parisul, literalmente, la pas, și minunea de loc din România numit Provița, unde mergem împreună pe Plai și pe urmă pe Țuțurdan, nume pe care am convingerea că ea l-a inventat, nu știu de ce.
De la ea știu proverbul Mai bine cu un deștept în pierdere, decât cu un prost la câștig, pe care prima dată nu l-am înțeles deloc, dar, în timp, mi-am dat seama cât e de adevărat.
Ea mi-a zis că în thrilled se pronunță cu un i scurt. Ea mi-a arătat, acum vreo șase ani, ultimul răcnet în materie, pantofi în care modelul de pe stângul era diferit de cel de pe dreptul, dar și… primul aparat de alungat cârtițele, fără să le rănească, din pământ.
Ea mi-a vorbit despre farmecul unei vacanțe într-o croazieră.
E bine să avem o camuflată doamnă Bălașa sau Sabina printre noi, nu credeți?
Un text de Ohara Donovetsky, autoarea romanului „Casting pentru ursitoare”, lansat recent la Bookfest 2018.
Pe Ohara, autoarea romanului „Casting pentru ursitoare”, lansat recent la Bookfest 2018, o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
