„Nu știau ce este imposibilul, deci l-au făcut. ” scria odinioară Mark Twain sau, mai altfel, „Ambiția și pretenția nu se potrivesc.” Florence Foster Jenkins a fost o femeie care nu avea noțiunea de ritm, o cvasi-capacitate de-a menține o notă, o aberantă pronunție, nicio șansă reală de-a construi o carieră muzicală. Și dacă tot nu știe că este alături cu drumul, se încumetă la un astfel de parcurs. Această moștenitoare bogată, dar excentrică, născută în 1868, pasionată de muzică și cu talent de pianistă, a devenit o soprană care și-a găsit un public fidel timp de treizeci de ani. Acești spectatori primeau – de la Florence – drept „ rocompensă”… locuri la concertele ei din Carnegie Hall. Stephen Frears, realizatorul peliculelor Dangerous Liaisons și Philomena, se angajează, în Florence Foster Jenkins, într-o acțiune temerară, așa cum este povestea bogătașei newyorkeze, care își dorește cu ardoare să cânte muzică de operă, deși nu are calitățile vocale necesare.
Biografia cinematografică, în versiunea lui Stephen Frears, are de trecut peste un mic „handicap”, dacă avem în vedere filmul realizat, doar cu zece luni înaintea sa, de Xavier Giannoli. În Marguerite, milionara excentrică a fost interpretată de Catherine Frot (recompensată pentru acest rol cu un premiu César). Pelicula franțuzească se ocupă de viața straniei artiste din perioada anilor ’20 și a fost premiată la Festivalul de Film de la Veneția, 2015. În aceste condiții – și realizat după o poveste reală -, filmul lui Frears îşi conduce eroina către marele eveniment din 1944, atunci când Florence şi-a propus să cânte pe scena de la Carnegie Hall. Cu accent britanic şi cu un machiaj adecvat rolului, într-o postură tandru-comică, Meryl Streep, este (din nou) în largul său, aspirând la noi premii pentru interpretare.
În New York-ul din 1944, bogătașa Florence Foster Jenkins este o împătimită a spectacolelor de operă și chiar se credea înzestrată cu darul interpretării muzicii lirice. În realitate, ea avea o voce dogită, dar anturajul ei și, mai ales, soțul, îi ascundeau adevărul. Se hotărăște să se „perfecționeze” cu ajutorul unui tânăr pianist, Cosme McMoon. Acesta descoperă cu stupefacție incongruența vocii generoasei „dive”, dar își reprimă indignarea, conformându-se cu atitudinea anturajului său. Soțul artistei, St Clair Bayfield , un actor englez ratat, care ducea o viață dublă, alături de frumoasa Kathleen, găsește de cuviință să o susțină pe soața sa, așa că va investi în Carnegie Hall. Cei doi nu formau un cuplu „obișnuit” – Florence Foster Jenkins contractase sifilis în prima noapte de nuntă din primul său mariaj, iar Saint-Clair Bayfield trăia alături de altă femeie. Așadar, St Clair demarează mărețul proiect, încercând, totuși, să evite un fiasco (St Clair Bayfield: „No mockers and no scoffers!”).
Cineastul britanic descrie universul snob, reconstituind decorul marilor burghezi, având grijă să sublinieze accentele kitsch din curtea „divei”. Pelicula devine, astfel, un soi de bibelou prețios, dar deloc sofisticat, în demersul de-a prezenta faimosul concert al ridicolei „soliste” înconjurate de-o liotă de „melomani ” plătiți să pară că ard de nerăbdare să-și admire „idolul”. Având în vedere faptul că satira este cuvântul de ordine, regizorul a mizat pe talentul uimitoarei Meryl Streep. Scenariul conține un paradox simpatic: Florence Foster Jenkins, această iremediabil îndrăgostită de muzică, care falsa îngrozitor, a reușit să le facă un mare bine apropiaților ei, oferindu-le un sens vieții. A început chiar cu profitorul ei soț, care se folosea de averea și notorietatea soției ca, apoi, să devină unul dintre cei mai tandri soți. Hugh Grant, nicicând într-o formă așa de potrivită (aristocrat british ), încarcă cu irezistibilul său talent comic acest actor mediocru și-l transformă într-o ființă admirabilă, livrând o bulversantă emoție. Florence Foster Jenkins a reușit să îi convingă pe contemporanii săi că ar avea talentul unei soprane de coloratură, deși nu cunoștea nici măcar unde trebuie plasată o notă. Totul s-a datorat banilor investiți și pasiunii sale arzătoare. Ambiția de-a susține un concert în mitica sală din New York, Carnegie Hall, angrenează multe forțe și va rămâne o inepuizabilă sursă de inspirație, deși artista a rămas o figură improbabilă în istoria muzicii. Deja eroină într-o piesă jucată pe scenele off-Broadway, dar și la Paris, Florence Foster Jenkins se regăsește, acum, în două biografii cinematografice. Versiunea lui Frears are meritul de a fi mai aproape de realitate și, mai ales, acela că a găsit clemență pentru biata eroină. Cineastul britanic nu o judecă prea aspru pe cea care avea veleități artistice, dar căreia îi lipsea cu desăvârșire talentul. Morala peliculei sale o regăsim în replica rostită de Jenkins, cu puțin înainte de a muri:„Lumea ar putea spune că nu știu să cânt, dar nimeni nu va putea zice că n-am cântat.”
Filmul lui Stephen Frears este departe de ceea ce numim comedie, Florence Foster Jenkins a sa nu se abține de la a face risipă de timp și de energie pentru a susține mica lume artistică newyorkeză. Meryl Streep îi conferă candoare și-o ține departe de grotesc; totuși, actrița a exploatat talentul „soprano”: cântând îngrozitor de fals, dar cu o sinceritate bulversantă. Constrânsă de urmările unei boli venerice grave să renunțe la viața normală de soție și de mamă, încearcă să suplinească altfel aceste handicapuri. Hugh Grant ilustrează perfect ambivalența personajului (deși profită de averea acesteia, este profund atașat de ea) o acompaniază cu succes, înfățișând legătura profundă dintre Bayfield și soția lui. Simon Helberg îl interpretează pe Cosme McMoon, care penetrează, alături de spectator, acest univers excentric, încărcat de costume și decoruri just reconsituite. În pofida uimirii și-a zâmbetului ironic, pianistul va intra – și el – în rândul celor devotați acestei „artiste lirice” al cărei entuziasm uimea pe oricine.
Frears anunță, din primele scene, motivul „teatrului în teatru” ca să asigure spectatorul că întreg jocul nu este decât o mascaradă. Din această uvertură, cineastul relevă importanța/rolul esențial al contracâmpului. Sosirea grotescă a lui Jenkins în postură de muză inspiratoare, contrabalansată de „admirația” membrilor unei societăți muzicale pe care această femeie (în calitate de Mecena) îi sponsoriza. Magia montajului îi permite construcția personajului, permițând evitarea ridicolului și oferind o altă interpretare vocalizelor „divei”. Stephen Frears păstrează o anumită distanță față de Jenkins, fără să intre nici în empatie totală, dar nici într-o ironie caustică. Scenariul clasic și liniar nu prea l-a ajutat pe regizor, dar cineastul Frears mânuiește efectele și alte racursiuri de natură psihologică (muzica este substitutul iubirii pentru o femeie care-a contractat o boală nemiloasă în prima nopate de amor), obținând un ansamblu menit „să-i facă dreptate” eroinei din titlu.
Regizor: Stephen Frears
Scenarist: Nicholas Martin
Producător: Michael Kuhn, Tracey Seaward
Distribuţia:
Meryl Streep (Florence Foster Jenkins)
Hugh Grant (St Clair Bayfield)
Durata: 1 h 50 min.
Data premierei: 4 noiembrie 2016
Citiţi şi
Cadoul care spune “te cunosc ca pe mine”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
