Bunicul Grooh, scoase capul pe uşă şi văzu cerul plumburiu. Era frig, pişca şi parcă începuse să cearnă. Nu era sigur. Poate avea nevoie de ochelari, deh, bătrâneţea. Se întoarse şi se uită în încăperea care le slujea drept locuinţă. Dormeau toţi. Sforăind cei mai mari, visând mere şi iarbă verde şi mălai şi noroi, cei mai mici. Cei foarte mici se împingeau în mama lor şi îi căutau sursa universală de blândeţe: ţâţa cu lapte.
Moşul zâmbi pe sub mustăţi şi păşi afară. Era un obicei vechi de când se ştia. Era matinal şi îi plăcea să fie primul în curte, să afle ştirile, deşi ce se putea întâmpla într-o noapte?
– Neaţa, nene Grooh! Miorlăi cotoiul de sub firidă, unde dormea de obicei.
– Neaţa, Cotoşmane! Vine iarna, o să ningă. Mă cam dor articulaţiile!, spuse moşul…
– Da, mai avem puţin până la Crăciun. Va fi nebunie mare anul acesta. Verişoara mea, mâţa Geta, de la bucătărie, spune că domnişoara vine de la oraş cu alai. Se mărită. Va fi ospăţ…
Pe moş Grooh, brusc, îl luă o căldură rece pe la jamboane. Ştia ce înseamnă asta. Ajunsese la vârsta asta respectabilă doar pentru că era un exemplar superb, după care suspinau toate scroafele satului. Familia se fălea cu el şi îl împrumutau şi vecinilor. Avusese viaţă bună moşul şi, cumva, şi norocul unei familii normale, de gospodari.
Se gândea la vărul lui, Ghiţă, care locuia mai sus, două case, într-o familie de beţivi, care mânca din an în paşte, de obicei lături limpezi, şi care lua bătaie cu furcoiul, zilnic, de câte ori stăpânii se credeau actori în filme cu arte marţiale.
Se gândea la nepoata Florica, care arsese de vie, pentru că vecinul de la colţ, mort de treaz, adormise în hambar, în paie, cu ţigara aprinsă. Se gândi la mulţi pe care-i cunoscuse de-a lungul vieţii lor. Căpătase experienţă de viaţă şi, cu inteligenţa unui copil de 3 ani sau a multor adulţi, începuse să perceapă motivaţiile oamenilor, fără a le înţelege vreodată. El îşi recunoştea numele, dat de nepoţica familiei, puştoaica blondă care în fiecare vacanţă era prezentă în familia stăpânilor şi care le pusese nume tuturor, visa (îşi aduse aminte de iubirea vieţii lui, scroafa Scrofiţa, cu care împărţise multe orgasme) şi făcea fel de fel de asocieri logice pentru hrană. Ştia că ei, porcii, erau printre cele mai inteligente animale. Şi se uită superior în jur. Se umpluse curtea. Ieşiră toţi de la somn. Se apropie fiul lui cel mare, Guiţ:
– Deci, bătrâne, se apropie, nu? Se apropie ziua…
– Vom vedea, spuse moşul, absorbit în propriile gânduri. Vom vedea…
– Ce să vedem, ce să mai vedem? E gata, scapă cine poate, spuse Guiţ. Un porc mare şi gras, narcisist, care toată ziua îşi lucra muşchii şi şuncile, pregătindu-se pentru ziua cea mai lungă. „Vreau să arăt bine în tigaie, numai fibră. Vreau ca şi cârnaţii, caltaboşii şi sarmalele să-mi strige numele cu respect. Vreau să fiu respectat pe veci. Şi amintit”, striga Guiţ mereu, lucrându-şi corpul cât e ziua de lungă.
– Nu-l băga în seamă, tată!, strigă fata lui cea mica, Purcica. Lasă-l, că pe el…
Se întoarse spre ea şi îi zâmbi. Ştia că anul acesta ea va fi cruţată. Avea 9 porcuşori mici, tocmai fătaţi, care desluşeau viaţa cu râturile lor micuţe şi roz.
– Ooooof, dragii mei! Care va veni la rând anul acesta, care?m mormăi bătrânul. Avea frica asta în oase de când pricepuse cum stau lucrurile, cu mulţi ai în urmă. Îşi crescuse familia ca un porc onest şi îi explicase mereu datoria lor sacră de porci.
Fusese odată întrebat de un nepot isteţ: „ Bunicule Grooh, dacă noi eram oameni şi oamenii porci, le-am fi făcut la fel sau le-am fi respectat dreptul la viaţă, aşa cum facem noi, animalele, între noi?“
N-a ştiut ce să-i răspundă. De fapt, nu ştia nici acum, după ani de experienţă. Nepotul sfârşise jumări, iar el tot nu ştia răspunsul.
Îşi aduse aminte de timpurile bune, când cocinile erau pline. Erau timpuri bune, îmbelşugate pentru toţi. Parcă auzea şi acum guiţatul celor mici, grohăiturile celor mari, seara la un pai de vorbă şi certurile dintre scroafe, inevitabile. Îi rămăsese în minte zicala uneia dintre neveste: „Dacă scroafa este porc, porcul trebuie să devină scroafă?” şi realiză că un porc trebuie să rămână porc până la capăt şi să nu dea curs tuturor bârfelor scrofeşti din ograda prin care se învârte.
Avusese viaţă frumoasă bătrânul. Lungă, pentru unul din specia lui. Fusese un norocos, iar acum se simţea şi mândru privindu-şi familia la un loc. Câţi dintre cei mari vor scăpa?… era întrebarea care îl măcina de azi-dimineaţă, de când privise cerul.
Începuse să ningă şi să bată vântul. „E timpul“, gândi Grooh, în timp ce se îndrepta spre cocină.
– Bunicule, bunicule, vreau să te întreb ceva. Pot? Îl auzi pe nepotul preferat, Isteţilă. Îl numiseră aşa întrucât citea. Zilnic, citea baloţi. Ba, mai mult, era primul care ştia pe de rost numele tuturor stăpânilor din gospodărie. Era mândria familiei…
– Da, Isteţule, întreabă-mă! Dar să nu mă mai încui ca data trecută, când m-ai întrebat ce a fost mai întâi: oul sau găina. Că nici măcar cocoşul Grigore nu a ştiut să răspundă.
– Bunicule Grooh, îmi poţi spune de ce ne sacrifică oamenii pentru a celebra un Dumnezeu a lor, pe care îl ignoră în cea mai mare parte a timpului şi care este în mare măsură pacifist? De ce…?
Moşul se uită la el. Era serios purceluşul. Zâmbi şi spuse:
– Hai, înăuntru toţi. Hai! A început să ningă, vine iarna. Va fi tare frig…
Prepeliţe portocalii
Două prepeliţe, patru felii de bacon, două mandarine, 150 de grame de unt, usturoi, cimbru, sare şi piper, un pahar cu vin de Porto (merge orice vin licoros). Amestecăm untul cu sarea, piperul, coaja unei mandarine şi cimbrul şi îl frecăm bine, până obţinem o pastă.
Cu un deget, uşor, desprindem pielea prepeliţelor de carne şi introducem cât mai uniform cu putinţă pasta formată anterior. Le dăm cu sare şi piper, apoi le îmbrăcăm cât mai frumos în feliile de bacon.
Într-un vas termorezistent, punem o mandarină tăiată felii, peste care aşezăm prepeliţele. Udăm totul cu un pahar de vin, apoi punem câteva linguri de ulei de măsline extravirgin şi dăm totul la cuptor, la 180 º, timp de 30-40 de minute, până ce totul este rumen, iar carnea este pătrunsă.
Servim. Eu am ales o salată de andive şi rodie. Merge perfect şi cu o salată verde şi un dressing pe bază de mandarine: la patru linguri de ulei de măsline extravirgin, punem o lingură de suc de mandarine, sare şi piper.
Poftă bună!
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Femeia modernă și magia Sărbătorilor: echilibru între tradiții și grija de sine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
