Plăcerea existenței, ca idee centrală a celui de-al 16-lea lungmetraj al lui François Ozon, este cântată, cu ardoare, de cineast, acolo unde domnesc tenebrele și disperarea și, astfel, realizează o poveste ce se poate încadra între melodramă și filmul de suspans. Împănată cu motive hitchcockiene, dar răspândind o frumusețe aparte, pelicula Frantz este o dramă istorică și romantică deopotrivă, care glisează între alb și negru. Este un film despre minciună și disperare în care gracilul Pierre Niney și magnifica Paula Beer.
Așadar, imediat după Primul Război Mondial, în 1919, într-un sat german, Anna părăsește zilnic casa socrilor săi pentru a merge la cimitir să-l jelească pe cel care-i fusese logodnic: Frantz Hoffmeister. Soldatul german căzuse pe front, în Franța. Într-una din zile, un tânăr francez – Adrien – vine să se reculeagă în fața aceluiași mormânt, al amicului său german, Frantz. Anna îl surprinde pe străin în momentul în care acesta punea flori la căpătâiul camaradului său. Această prezență va stârni reacții pasionale în rândul sătenilor. Francezul, bulversat, abia reușește – printre lacrimi și suspine – să ofere câteva răspunsuri. Da, fuseseră amici; se cunoscuseră la Paris.
François Ozon, în colaborare cu Philippe Piazzo, adaptează, liber, o piesă (obscură) scrisă, în 1925, de Maurice Rostand (fiul celebrului autor al lui Cyrano de Bergerac). Textul a mai fost adaptat pentru ecran de Ernst Lubitsch, în 1932, purtând titlul Broken Lullaby.
Frantz aduce în prim-plan problematica războiului și-a morții, încearcă să lămurească unele aspecte ale culpabilității și trezește interesul prin povestea despre dragostea visată și cea trăită, despre iertare și împăcare. Pelicula dorește să sensibilizeze, ilustrând modul în care o întreagă familie este pusă la încercare prin pierderea unui fiu și cum viața unei ființe o poate influența pe cea a alteia. Frantz recreează, cu delicatețe, atmosfera mortificată care domnea în Germania, satul aflat în doliu după ce pierduse atât de mulți fii în crâncenul război.
Apariția francezului în acest peisaj reprezintă un real „scandal”; îndeosebi în momentul în care încearcă să se instaleze la familia lui Frantz. Reacțiile provocate de prezența lui Adrien vor fi în consonanță cu ascensiunea naționalismului care va exacerba câteva decenii mai târziu. Pe de altă parte, Frantz conține și un filon romanțios, în miezul căruia există un secret, unde amintirile sunt învăluite de minciuni, iar sentimentele se țes, ca într-o pânză de Manet, cu legături subtile, aproape invizibile. Figura centrală a poveștii este tânăra Anna, cea a cărei soartă a fost strâns legată de cea a logodnicului său, mai ales că ea este „fiica” părinților lui Frantz, susținătoarea acestora, suflul tânăr care le animă anii senectuții. Pe neobservate, devine amica celui care-a fost prietenul apropiat al lui Frantz. Ce va decide ea să fie? Camera de filmare urmărește pașii săi și poteca ei, această siluetă înveșmântată în negru care trece, pe ulițele satului, către mort, apoi către cel în viață. Chipul încruntat, păstrând urme ale copilăriei, surâsul care-i revine, durerea și speranțele, deziluziile și (re)întoarcerea la viață. Pentru toate astea, i-au fost necesare o călătorie cu trenul în Franța, căutarea unui soldat căzut la datorie, regăsirea unui supraviețuitor al războiului; a suportat cu greu privirile pline de dispreț ale francezilor pentru o nemțoaică, resimțind violența și durerea existente în ambele tabere (popoare, familii).
Frantz este un film cu o mare intensitate emoțională și cu o uimitoare densitate. Interpretările precise, regia elegantă, cadrele riguroase și montajul incisiv contribuie, fără îndoială, la glisarea permanentă dintre un sentiment și altul, de la o emoție la alta, așa cum și imaginea glisează de la alb-negru spre culoare, evocând instinctul vieții care se insinuează și insistă și care-și recapătă drepturile. Un loc important în acest film, doldora de estetism, îl ocupă imaginea sugerată de celebrul tablou realizat de Manet – Le Suicidé (1877) -, simbolistica acestuia este similară celei ilustrate de legătura dintre Adrien și Anna. Deși marcați de suferință, cei doi tineri vor reînvăța să iubească viața. Nu putem să nu remarcăm amprenta filosofului de origine română, Emil Cioran, care pleda pentru exorcizarea pulsiunilor sinuciderii prin scris, în același mod, eroii din filmul lui Ozon trebuie să trăiască pentru a înțelege viața. Frantz marchează încercările de reconciliere cathartică dintre două țări aflate în reconstrucție: Germania și Franța; regăsim acele antipatii care se estompează în fața universalității sentimentelor precum patriotismul și iubirea.
Imaginea semnată de Pascal Marti și muzica onirică scrisă de Philippe Rombi permit distilarea unei atmosfere de poveste în egală măsură crudă, tandră și naivă. Poate doar emfaza jocului actoricesc al lui Pierre Niney poate agasa pe alocuri. François Ozon nu agreează structurile liniare și demarcările tranșante; în spatele bunătății dezinteresate a lui Adrien, a inocentei Anna sau a lui Frantz, se regăsește o realitate nuanțată, acel du-te-vino între satul din Germania și Paris, între doi poli ai enigmei lăsate de moarte. Dinamica povestirii se aseamănă cu cea a lui Maupassant, iar scriitura devine prea mecanică în a doua parte a filmului. Multiplicând pistele false, pentru ca apoi să revină pe terenul melodramei clasice, Frantz face să răsune La Marseillaise, amintindu-ne că Germania și Franța sunt două țări în care virilitatea, chiar dacă este rănită sau triumfă, nu cedează femeilor decât un spațiu infim. Probabil de aceea titlul filmului este numele unui absent, deși adevărata eroină este Anna. Ozon disipă subtil misterul și visul Annei se împlinește: fetița de odinioară scapă de valiza plină de amărăciuni, devine o femeie liberă. Ea dobândește libertatea de-a sta alături de un chipeș necunoscut, să contemple Le Suicidé de Manet (care o tulbură așa de mult) și să se bucure de lejeritatea tinereții.
Regie: François Ozon
Scenariu: François Ozon
Imagine: Pascal Marti
Montaj: Laure Gardette
Muzica: Philippe Rombi
Costume: Pascaline Chavanne
Distribuție: Pierre Niney (Adrien), Ernst Stötzne (Hoffmeister), Paula Beer (Anna), Marie Gruber (Magda), Anton von Lucke(Frantz), Alice de Lencquesaing (Fanny)
Durata: 1h53
Selecții, participări la festivaluri: premiera la Toronto Film Festival, 2016
Mostra de Venise, 2016
Premiul Marcello Mastroianni pentru Best New Talent (Paula Beer)
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
