Există oameni-poezie. Cunosc cel puţin unul. Poate e chiar singurul, fiindcă altul nu-mi vine deloc în minte acum. Ion Iancuţ, pre numele lui pământean. L-am întâlnit, pentru a doua oară, într-o după-amiază ploioasă de final de aprilie. A apărut ca de niciunde, cu sete de bere şi de vorbe. Mai ales de vorbe.
Până la urmă, vorbele au prins a se rostogoli fără stavilă între ceaşca de cafea şi paharul de vin alb.
Câteva zeci de minute decupate parcă dintr-o veche peliculă rusească.
Bonomul chip al lui Iancuţ blajin încadrat de pletele jilave; frânturi de aduceri-aminte din copilăria petrecută în Moldova, în deznădăjduitele vremuri ale decăderii chiabure – “Doamne, ia-mi mie minţile, nu lui Miron, că el are copii de crescut!”, strigase cândva bunica lui, în timp ce privirile lui Miron erau plecate departe, în zările despuiate şi ele de orice speranţă; crâmpeie recitate cu avântul cel mai sincer şi simţirea cea mai adâncă din Ezra Pound, Arthur Rimbaud sau mult-iubitul său prieten răposat, Mihai Ursachi; imaginea sutelor de pasteluri care îi împânzesc casa; promisiunea făcută soţiei că, de acum, gata cu munca neostoită, e timpul vacanţelor în afară; amintirea lui Istudor, poate fiinţa cea mai blândă pe care am întâlnit-o în ultimii 32 de ani: “prietenul meu frumos”, rosteşte simplu şi fără nici o emfază Iancuţ, scrutând cu durere podeaua de lemn – “au plecat toţi prietenii noştri”, îngână el, şi, prin mintea mea, trece o scenă similară din “If I Had A Million”, numai fiindcă urmărisem a doua jumătate din film, total întâmplător, chiar cu o seară înainte; un tablou vechi, în care Iancuţ se numără printre şapte magnifici ce coborau la pas Dealul Mitropoliei, atrăgând atenţia unei enoriaşe, pe care popa, tăind trandafirii din grădină, o mustrase mucalit: “Nu te mai uita aşa, enoriaşo, că rămâi gravidă!”; evocări despre Rahmaninov, Mozart și Brahms, cel din urmă multora cunoscut numai datorită “Casablancăi”; şi despre un vernisaj cu Fănuş Neagu, fostul meu profesor Răzvan Theodorescu şi, mai ales, Gheorghe Dinică, cel care rezistase în sala de expoziţii până la ziuă, când, privind pe geam, exclamă: “Au ieşit zorile!”.
Pe Iancuţ îl poti asculta la nesfârşit şi nu exagerez deloc când spun asta. La nesfârşit, fără să oboseşti de greutatea glasului, care uneori tună şi despică ploaia de dincolo de balconul deschis, alteori curge ca un râu molcom şi scăzut, fără să prinzi a căsca de plictiseala istorisirilor fără capăt şi fără final, ce continuă să se petreacă în acel timp al lor tainic, magic şi sfânt. Cu greu m-am desprins şi am coborât în stradă.
Bulevardul Dacia era într-unul dintre momentele sale cele mai frumoase sau, cel puţin, aşa l-am simţit eu, în atmosfera aceea răcoroasă şi proaspată. M-am oprit la florăria din apropierea casei, de unde am plecat purtând cu euforie în braţe o gardenie. Se înserase deja, dar, lucru straniu, încă era împrejur atâta lumină…
1 mai 2015
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
