În podul casei se găseau, aruncate și pline de praful anilor, o mulțime de obiecte stricate, devenite nefolositoare sau pur și simplu demodate. Părinții și, înaintea lor, bunicii, urcaseră rând pe rând în pod mobile vechi, scaune șchioape, fotolii desfundate, cufere, cum ar fi cufărul bunicului de când făcuse el armata la Călărași, fierul de călcat cu cărbuni al bunicii, niște sifoane vechi, câteva sticle și borcane de forme ciudate, o ladă de muniție, rămasă din timpul războiului, plină acum cu scrisori vechi, un aparat de radio cu lămpi, care nu mai cântase de câteva zeci de ani, un patefon cu plăcile lui, un televizor alb-negru, cu antena lui de aluminiu, o mașină de spălat cilindrică, din primele modele, deja ruginită pe alocuri, jucăriile părinților și ale bunicilor, dar mai ales o mulțime de obiecte mărunte, cu care copiii adorau să se joace în vacanțe, când părinții nu erau acasă și surprindeau descuiată ușa de la pod, care, de fapt era un chepeng prevăzut cu un zăvor cu lacăt.
Pe atunci rămăsese în vigoare obiceiul să nu se arunce nimic, în ideea că poate mai trebuie vreodată, obiectul stricat urmând să aștepte răbdător ziua când va fi reparat pentru reutilizare, numai că ziua aceea nu mai venea și peste obiectele acelea se așternea praful uitării. Singura schimbare ce mai intervenea în pod era apariția unui obiect cu statutul de nou-venit, așa cum s-a întâmplat cu un prăjitor de pâine vechi și cam înnegrit, ce fusese cumpărat de părinți încă de pe când copiii nici nu se născuseră. Prăjitorul acesta, mare și solid, fusese nichelat, fălos și arătos în tinerețea lui, mândru de cele două rânduri de rezistențe cu care era prevăzut, chiar dacă arseseră între timp, având de asemenea termostat și un arc cu care arunca în sus feliile de pâine prăjite. Și pentru că odată și odată rezistențele lui, care se înroșeau încet și amenințător ori de câte ori era pus în priză, tot s-au ars, până să-l repare cineva, mami s-a grăbit să cumpere alt prăjitor, nou și modern, cu teflon și alte „mofturi”, mai ales că se numea „toaster” și nu pur și simplu prăjitor. Drept urmare, cel vechi și greoi, devenit inutil, a fost exilat în pod și nici măcar nu s-a remarcat absența lui din dulapul de la bucătărie.
Acolo sus îl așteptau răbdătoare alte câteva rubedenii de-ale lui, tot electrice, care, bineînțeles că se țineau departe de celelalte obiecte ce nu folosiseră nicicând curentul electric. Astfel, radioul, ca veteran al podului, se împrietenise cu televizorul, mult mai tânăr, dar care știa ce sunt aceia 220 de volți, spre deosebire de patefon, care funcționa cu un arc, întors cu manivela. Bietul patefon, care totuși cântase în tinerețea lui, trebuia să se mulțumească cu compania unui vechi ceas deșteptător marca CFR, care funcționase tot așa, cu un arc întors și care, pe vremuri, când suna din cele două clopote ale sale, pe care le avea montate pe cap, trezea jumătate din mahala. Mobilele, de asemenea, nu aveau treabă cu celelalte obiecte, mult mai mărunte ca ele și la care desigur că se uitau de sus. Jucăriile vechi, ca toate celelalte obiecte de teapa lor, fuseseră adunate într-un cufăr mare și foarte bătrân, folosit pe vremuri de bunici sau chiar de către străbunici în călătoriile lor. Cufărul acesta îmbrățișa de-a valma călușei de lemn cu vopseaua luată, camioane și avioane din tablă turtită, locomotive cu vagoanele fără roți și păpuși din carton sau chiar cu cap de porțelan, toate cu hainele boțite și ponosite, dar care, cu toate acestea se țineau mândre și așteptau răbdătoare să fie din nou băgate în seamă de copii. Păpușile aveau de două ori mai mult noroc decât călușeii, camioanele, avioanele și trenulețul, pentru că din cei trei copii ai casei, două erau fetițe surioare și frățiorul unul singur ca reprezentant al băiețașilor. Evident că fetițele erau mult mai încântate să se joace cu păpușile cele vechi, cu nasurile julite, decât băiețelul cu trenulețul sau cu călușeii rămași fără vopsea, pentru că el mai avea jos, în camera lui, tot felul de jucării noi ,din plastic, dar mai ales jucăriile electronice, cu telecomandă și baterii. Acestea, noi, moderne și elegante,viu colorate, cu beculețe și tot felul de sunete și zgomote, lăsau mai puține șanse de afirmare vechiturilor prăfuite. Cu toate acestea, băiețelul petrecea aproape tot atât timp cu ele, atras fiind de aerul lor desuet și inofensiv. Pe vremuri nici nu existau jucării războinice! De asemenea, și cele două fetițe aveau jos păpuși din material plastic, îmbrăcate modern, la care mai aveau și mobilă cu vase mici și tot ce trebuie la o casă de păpuși, dar păpușile vechi, cu mobila lor simplă, din lemn mâncat de cari, împreună cu toate vechiturile din pod, le fascinau și le atrăgeau de parcă ar fi fost peștera lui Ali Baba. De fiecare dată când aveau ocazia să urce în pod scoteau toate păpușile din cufăr, și acestea parcă implorau să fie scoase la aer și la lumină. De asemenea, fetițele adorau să îmbrace hainele bunicii, ascunse într-un dulap vechi, admirându-se una pe alta în lumina de la lucarna podului. Băiețelul, în schimb, aducea și el lângă lucarnă tot felul de alte lucruri, mai puțin îmbrăcăminte, dar nu prea avea loc de surorile lui. Acolo își dădea seama ce greu este să fii mereu în minoritate și că trebuie să faci un mare consum de inteligență ca să te descurci onorabil. Desele lor certuri, din te miri ce, se încheiau totuși diplomatic, chiar dacă, uneori, mai recurgeau la amenințarea pârei la părinți.
Ei și iată că în seara de Sânziene, la vreo săptămână de la începutul vacanței mari, profitând de o absență mai lungă a părinților, cei trei copii o zbughiră în pod, că de când așteptau ei ocazia asta! Evident că fiecare își înșiră cum putu mai bine lucrurile preferate prin pod, cât mai aproape de lucarnă, pentru că în rest era cam întuneric. Băiatul, nemaiavând prea mult loc pentru a-și aranja lucrurile preferate, puse prăjitorul de pâine cel nou venit chiar pe pervazul lucarnei unde, pentru că geamul fusese scos, fiind deja cald, prăjitorul se găsea mai mult afară decât înăuntru astfel încât razele soarelui, coborât spre apus, îl luminau din plin, făcându-l să strălucească, având în vedere că încă nu-și pierduse tot lustrul, așa că de departe se vedea ceva ca un semnal luminos. Odată cu lăsarea întunericului copiii însă coborâră în camerele lor. Jucăriile și hainele vechi fuseseră puse la locurile lor, prăjitorul de pâine fusese însă uitat afară. Copiii și-au văzut de treburile lor, au venit și părinții acasă și la ora potrivită toată lumea era în pat, urmând să viseze ceva frumos, având în vedere că era o noapte specială. În noaptea de Sânziene care, după cum se știe este noaptea cea mai vrăjită din cursul întregului an, cerul a fost brăzdat de ceva mai multe stele căzătoare, cunoscute mai ales sub numele de meteori, pietre hoinare prin spațiul cosmic, ce-și termină călătoria arzând în cădere în atmosfera pământului. Prea puține dintre ele ajung până la suprafața pământului sub forma acelor pietre ciudate, numite meteoriți, despre care unii cred că au proprietăți magice. Un astfel de meteorit, mai mic, își sfârși traiectoria chiar în acel prăjitor de pâine, atras parcă de strălucirea lui, sub razele blânde ale lunii. Meteoritul, cu coada lui înflăcărată, a lovit pur și simplu prăjitorul, aruncându-l cu zgomot înapoi în pod, el, la rândul lui ricoșând în grădină și pierzându-se prin iarbă. Zgomotul respectiv fiind pus pe seama pisicilor, nici că s-a mai deranjat cineva să vadă despre ce fusese vorba. Cât despre prăjitor, deși lovitura i-a cam șifonat tinicheaua, s-a ridicat foarte țanțoș, în ciuda rezistențelor sale arse și se duse, plin de importanță, spre locul său, unde îl așteptau celelalte obiecte scoase din funcțiune. Trezite de zgomot și acestea, cum s-ar zice, făcuseră ochi și-l priveau nedumerite. Ele nu știau încă faptul că micul meteorit care le lovise colegul de suferință nu era o biată piatră cosmică obișnuită, ci un fragment din vestita planetă Krypton, care explodase cândva, demult, în negura timpului și se știe că materialul din care era alcătuit, numit, evident, kriptonit, avea proprietăți deosebite, adică magice. Lovindu-se cu putere de carcasa tare a prăjitorului, meteoritul pur și simplu împroșcase întreg podul cu pulberea sa vrăjită, așa că nu mai este de mirare că toate obiectele, altă dată inerte, parcă au prins viață, putându-se mișca și vorbi fiecare după voie.
– Ei, prăjitorule, ce faci atâta gălăgie la miezul nopții?, îl certă careva în întuneric, la auzul zgomotului aceluia neașteptat, de tinichea trântită, care parcă sparse în cioburi liniștea profundă a nopții.
– Parrrdon, răspunse acesta cu aplomb, din clipa asta eu nu mai sunt un simplu prăjitor, de acum încolo să-mi ziceți numai VRĂJITOR! Aveți așadar grijă cum îmi pronunțați numele, că mă supăr! Altminteri, cu puterile pe care le am acum, cine știe ce pocinog v-aș face, nu din răutate, că doar știți că sunt bun ca pâinea caldă, pe care am risipit-o încolo și încoace toată viața, ci doar așa, dintr-un exces de bunătate și iubire față de toți aici de față, fie din tagma jucăriilor, fie a mobilelor sau a lucrurilor de prin casă!
– Ia auziți ce pretenții la dumnealui, bombăni o lustră veche, cu becurile arse.
– Ha-ha-ha-ha! se auzi un râs metalic al unei răzătoare cam ruginite și cu dinții tociți, păi atunci eu trebuie să mă numesc rîzătoare, nu răzătoare!
– Daaa? Nu mă crezi? Atunci, poftim! Spuse prăjitorul și, apropiindu-se de lustra ce stătea într-o rână, îi atinse becurile stinse cu cordonul său de pus la priză și, minune! becurile se aprinseră ca în vremurile bune.
– Fantastic! Formidabil! Minunat! Începură să se audă exclamații de primprejur și de îndată se stârni o agitație în tot podul.
Încet-încet, obiectele vechi, ruginite și prăfuite, dar mai ales defecte, se apropiară, care cum putu mai bine, șchiopătând, târâș sau mai de-a rostogolul, să-l vadă mai bine pe Prăjitorul Vrăjitor, înconjurat parcă de o aură strălucitoare, de culoare verde. Și imediat cum le atingea cu cordonul său electric cu ștecherul știrb, obiectul respectiv revenea la viață! Vechiul deșteptător începu să ticăie, mașina de spălat să zumzăie, patefonul și radioul să cânte, ecranul televizorului se lumină albastru, iar jucăriile să se legene, să sară, să zbârnâie și să se rotească, fiecare după cum îi era felul. Până și mobilele vechi parcă se primeniseră, balamalele lor nu mai scârțâiau, tapițeriile lor își recăpătau culorile, rupturile și zgârieturile dispăreau, oglinda își recăpăta luciul, iar sertarele și ușile se deschideau cu drag să arate ce frumusețe de comori adăposteau. Costumele și rochiile vechi, șifonate și tocite, ale bunicilor și străbunicilor, se scuturau singure de praf și de molii și se înfoiau, de parcă arau gata să pornească la un vals nebun prin podul acela întunecos și larg, cu grinzile aparente, sub țiglele ce mai lăsau să se strecoare printre ele câte un grăuncior de lumină de la stele.
Din mulțimea de obiecte frenetice se auzea un glas mic și ascuțit, care insista să spună ceva, în zumzetul amestecat al celorlalte voci. Până la urmă, ceilalți se milostiviră și se uitară să vadă care este sursa vocii: era ceva mic și rotund, verde, cu o oglinjoară pe o parte și o ascuțitoare dublă de creioane pe cealaltă parte.
– Aha, nu era decât o ascuțitoare…
– Sunt o ascuțitoare dublă!
– De aia ai glasul atât de ascuțit!
– Și mai am și oglinjoară…
– Oglindă-oglinjoară, cine are glasul cel mai ascuțit din țară? întrebă ironică răzătoarea.
– Ehei, pe vremuri, când tatăl copiilor mergea la școală, eu făceam cele mai ascuțite creioane…
– Ei, aș, erai o ascuțitoare pentru fetițe. Doar ele se uită toată ziua în oglindă, spuse o oglindă de mână, cu rama și mânerul negre, care tocmai își recăpătase strălucirea stinsă. Eu știu ce spun…
– Ascuțeam frumos, repede și bine orice fel de creion al băiatului de atunci și dacă nu ai fost acolo, la școală, că doar tu n-ai făcut niciun fel de școală la viața ta, nu mai vorbi ce nu știi! Cel mai mult îmi plăceau ălea colorate, dar vârfurile lor se rupeau cel mai repede. Creioanele negre aveau vârful rezistent. Odată, o fetiță s-a și înțepat în vârful creionului ascuțit de mine. Da, s-a înțepat în deget și a și plâns!
– Aha, de aia te-au exilat în pod, pentru că deveniseși periculoasă!
– Ba nu, m-au exilat pentru că nu se mai folosesc creioane. Acum, copiii au numai pixuri și carioci care nu se mai ascut, de aia, na!
Deodată se auzi o rumoare și zgomot de pași, de parcă urma să sosească cineva în pod la ora aceea târzie. Atunci, jucăriile se grăbiră să dispară, rând pe rând, prin cutiile lor, cuferele și dulapurile se închiseră la repezeală, radioul, lustra și televizorul se stinseră, mașina de spălat se opri, patefonul amuți, la rândul său, oprind și rotirea discului său negru, de ebonită, cu etichetă rotundă și roșie în mijloc, pe care se puteau citi titlurile melodiilor la modă în urmă cu mulți ani. Doar ceasul deșteptător model CFR continua să ticăie imperturbabil, măsurând un timp căruia nu îi păsa de nimeni. Prăjitorul-vrăjitor rămase și el mut de uimire, dar își păstrase strălucirea cea verzuie, căpătată de curând și continua să privească în jur cu ochișorii săi roșii, din beculețe, care, la origine, arătau dacă este în funcțiune și dacă a terminat de prăjit pâinea. În întunericul din pod se mai vedea, luminând din ce în ce mai stins, ecranul televizorului, iar ochiul magic al aparatului de radio cu lămpi al bunicilor mai răsucea uneori câte o luminiță verde. De afară, de pe țigla acoperișului, se auzeau, mereu mai aproape, niște pași de la mai multe …ființe, ceea ce era foarte ciudat pentru că, mai ales la ora aceea târzie din noapte, în afară de pisici nimeni nu obișnuia să umble așa, brambura pe acoperiș. În sfârșit, în pod își făcură apariția trei… personaje mai puțin obișnuite, ca să nu spunem că erau de-a dreptul ciudate. Mai întâi că intrară, nu prin chepengul obișnuit, pe unde intra orice persoană cuminte, după ce-i trăgea zăvorul și-l împingea în sus cu capul, nici prin lucarna cu geamul scos ci… de-a dreptul prin horn. Intrarea celor trei pe ușița de vizitare a hornului de fum, adică pe acolo pe unde umblă coșarul să curețe hornul de funingine cu măturica aia a lui cu coada foarte lungă, din sârmă împletită, pe care o poartă de obicei pe umăr, făcută cerc, se făcu greoi, cu icnituri și gemete și cu stârnirea unui norișor de funingine și zău că merita să vedeți trei mutre mânjite zdravăn cu negreala ce se găsește din belșug pe interiorul oricărui coș de fum, mutre care aparțineau – țineți-vă bine! – celor trei vrăjitori ce fuseseră trimiși de către responsabilul de sector în cercetare, ca urmare a ciudatului fenomen ce avusese loc în pod cu puțin timp în urmă. Forurile superioare se se sesizaseră din oficiu și deciseseră să trimită o comisie de anchetă, formată din trei membri, pentru lămurirea tărășeniei.
Acuma, dacă vrăjitorii adevărați și vrăjitoarele veritabile s-au cam supărat pe oameni din cauza unor probleme, cum ar fi arsul lor pe rug și alte asemenea pocinoage, și s-au retras într-un univers paralel, inaccesibil oamenilor, asta nu înseamnă că ei nu-și mai bagă codița în afacerile omenești, că doar sunt VRĂJITORI, iar nu glugi de coceni. Așadar, era perfect normal ca să se cerceteze de către persoane competente și calificate acel fenomen care, după toate aparențele, era de resortul lor. În schimb, oamenii nu mai aveau acces în lumea vrăjilor și a vrăjitorilor, cu excepția acelor copii foarte cuminți și isteți, care erau ajutați de către piticii de rouă să ajungă acolo, în universurile paralele. Se știe că piticii de rouă pot ajunge oricând și oriunde, chiar și în lumea zânelor, care este mai sus și mai departe decât lumea vrăjitorilor. Revenind la cei trei vrăjitori, trimiși spre anchetarea faptelor, trebuie să spunem că aceștia constituiau o familie, compusă din jupânul tată numit Gutapercă, un tip slab și deșirat, cu un cap mare și niște ochi mici și miopi, ce se vedeau și mai mici în dosul ochelarilor cu multe dioptrii minus, ochelari mari și cu lentilele groase ca niște funduri de sticlă. Sticlele erau de fapt prietene bune cu el, că pe lângă faptul că era blajin și cam leneș, Gutapercă acesta era și bețiv și uituc pe deasupra. Din această cauză, cam uita versurile de la vrăji și descântece și nu de puține ori îi ieșeau numai bazaconii, așa că nevastă-sa trebuia să-l țină din scurt. Jupâneasa vrăjitoare Sardina, nevasta lui Gutapercă, nu semăna defel cu o sardină, fiind mare și grasă, cu un nas de cartof, urechi din foi de varză, ochii ca ridichile de lună, adică bulbucați și roșii, iar gura ca un ardei capia, din cel iute și roșu. Vrăjitoarea Sardina era, într-adevăr, iute de gură, că nu o întrecea nimeni la recitat de vrăji, dar în rest era cam tăfăloagă, rupea mereu mătura cu care zbura, mai ales la aterizare, dar dădea rateuri și la decolare, așa că mătura ei avea coada oblojită în nenumărate locuri cu tot felul de cârpeli și pansamente colorate. Cel de-al treilea membru al familiei de vrăjitori era micuța vrăjitoare Cireșica, fetița celor doi, cu care nu semăna nici de frică pentru că era mică și doapă, rotunjoară și bucălată, brunetă și drăguță, cu gurița ca o cireașă pietroasă coaptă și căreia îi plăceau la nebunie dulciurile, mai ales bomboanele, la care ar fi ronțăit cât e ziulica de lungă și din care nu uita să-și facă rezerve prin buzunare. Aceste trei personaje, delegate, cu ștampilă în regulă, de către Biroul de Inspecții Vrăjitorești, începură să cerceteze curioase adunătura de lucruri vechi și inutile, exilate în pod.
– Hei, tu de colo, zise Gutapercă, holbându-și ochii lui mici prin ochelarii săi mari către prăjitorul de pâine, se pare că tu ești la originea tămbălăului din a cărui cauză a trebuit să ne deranjăm până aici!
– Cu mine vorbiți? întrebă acesta, plin de importanță.
– Da, cu tine, prăjitorule de pâine!
– Parrrdon! Eu sunt acum… vrăjitor!
– Aha! Sardina, rog să se consemneze în procesul verbal: „uzurpare de calități oficiale”, pufni Gutapercă, atins în amorul său propriu, de vrăjitor veritabil și cu diplomă.
– Ce, ce tot trăncănești acolo cu tinicheaua aia ruginită? sări Sardina. N-ar fi mai bine să-i facem vânt în țara lui Ruginilă, să ruginească acolo în liniște și pace, ca să nu mai deranjeze lumea bună cu mofturi și pretenții din ăstea?!
– Ba să ruginiți voi acolo, că până și vocile voastre sună… cam ruginite! Noi, cei din pod, după cum se vede… STRĂLUCIM ! declară cu emfază prăjitorul cel îngâmfat.
– Aha!… Ai auzit, Sardina dragă, până și tinicheaua asta s-a prins că am început să ruginim. Ți-am mai spus de mii de ori că apa mă face să ruginesc! Dimpotrivă, țuica sau vinul…
– Ia mai termină cu prostiile tale de bețivan nerușinat, că te aude și copilul ăsta nevinovat!
– Nevinovat? Ha! Păi nu mi-a ascuns ea lichiorurile? Ah, ce plăcut îmi ungeau ele beregata și să fi avut acum o sticluță la îndemână, nu mă mai făcea ruginit până și tinicheaua asta de prăjitor!
– Parrrdon! Să fie clar, eu nu sunt tinichea, ci un Vrăjitor-Prăjitor, care vă va prăji, drept răzbunare pentru jignirile nemeritate aduse, cu niște dungi oblice, să vă săturați. Sunteți niște intruși neisprăviți, așa că marș afară de pe domeniul meu! Și până atunci, o să vă, adică pe dumneata, jupâne, că acea colecție de legume nu contează, o să te provoc la duel!
– Ha-ha-ha! Ce face? Tu, mă, să mă provoci pe mine la duel? Ei, hai că ești amuzant. Păi tu, amărâtule, nici nu știi cu cine ai de a face! Într-o clipă te blestem și te vrăjesc și te… te transform într-o broască râioasă! Uite-așa! strigă Gutapercă, scoțând din sân o baghetă magică, pe care o învârti de trei ori, bolborosind ceva de neînțeles, doar că prăjitorul de pâine rămase la locul său, neatins și nemișcat.
– Ei, acum cui îi vine rândul să râdă, ai? Ești cel mai jalnic, mai caraghios și mai neisprăvit vrăjitor din câți am văzut la viața mea! pufni cu dispreț prăjitorul.
– Zăăău? Și câți vrăjitori ai văzut matale, mă rog frumos, în viața matale de… prăjitor?
– Uite, unul și mi-a ajuns! Acum dispari, că de nu, te transform într-un potențiometru!
– Într-un ce? Sardino, ce dihanie e aia… țopentiometru?
– Gutapercă, iar te-ai îmbătat?
– Nu, dulceața mea, îți jur pe ce am mai drag că nu am pus picătură de băutură pe limbă…
– Dar ce ai tu mai drag… decât băutura?
– Pe tine, pe Ștampilă și pe Cireșica, iubirile mele…
– Dacă nu dispari, acușica te transform într-un… reostat, sau mai bine nu, într-un termostat! se răsti supărat prăjitorul M-am săturat de trăncănelile voastre!
– Aoleu, iubire, te pomenești că ăsta e capabil să fie în stare să, să… mă prefacă într-un …termos! Hm, parcă nici n-ar fi așa rău ca termos, că doar termosul păstrează băutura rece…
– Pff! Incult!… Analfabet!… Nici nu meriți să mai stric o vorbă pe tine! pufni Prăjitorul.
– Gutapercă, gata cu inspecția, e mai sănătos să mergem…
– În fond aici nu sunt decât niște vechituri inutile, jucării stricate și… și praf! Mult praf! Uite, buhu-buhu, mă face să și tușesc. Ia-o pe Cireșica și hai să mergem…
– Cireșico! Cireșicoooo! Unde mătura mea s-a băgat și fetița asta?
– Dar ce, nu era cu tine? Parcă era în spatele fustelor tale?
– Unde poate fi fetița aia imposibilă? Adineauri era grămadă pe jucăriile ălea șchioape și rablagite! Aoleu, ce creatură indisciplinată este fie-ta, bre, Gutapercă! Cât despre fiu-tău, Ștampilă, ce să mai vorbim! Nici n-a catadicsit să vină la convocare! Numai tu ești de vină! Degeaba îmi răcesc eu gura cu sfaturi părintești, tu ar trebui să fii mai ferm, că de aia ești tată! Vai de capul tău și al ei, dar mai ales de al meu, că m-am încurcat cu unii ca voi! CI-RE-ȘI-COOOO! Acum scoate-o de unde-oi ști!
– Păi da… Să zic vraja aia de găsit lucrurile pierdute…
– Fie-ta e lucru, amețitule? Cât despre vrajă, mai bine nu! În nici un caz să nu te prind că încerci vreo vrajă aici! Stai mai bine să mă uit în globul meu de cristal… Ia te uită, umbra ei o văd, dar pe ea nu! Hm, mare comedie!
– Hm…
– Ce, hm? Numai tu ești de vină!
– Nie-nie-nie, „numai tu ești de vină”, o maimuțări Gutapercă. Altceva nu mai știi!
– Știi tu ce înseamnă asta? Și nu mă mai îngâna! Asta înseamnă că Cireșica nu mai este cu noi, aici, pe tărâmul oamenilor și nici pe tărâmul nostru, al vrăjitorilor.
– Aha, iar a tulit-o în …Țara Zânelor!
– Da, că nu știi să ai grijă de ea!
– Eu să am grijă? Păi e fată, mă-sa ar trebui să aibă mai multă grijă…
– Cum o scăpăm o clipă din ochi, gata, fuge la zâne, de parcă ar putea învăța vreodată ceva bun de la vreo zână!
– Păi, atunci asta înseamnă că EA le ține lecții zânelor, mânca-o-ar mama de deșteaptă!
– Deșteaptă ca mă-sa…
– Da, că în capul tău de Gutapercă fluieră vântul!
– Hai, că mă trântiși! Cum ar putea cineva să învețe ceva vreodată de la fie-ta? Halal!
Cearta poate că ar fi durat mult și bine, cu asistența mută și disprețuitoare a lucrurilor din podul casei dacă în clipele următoare chepengul n-ar fi început să se salte, scârțâind ușor, lăsând să se ivească în golul său trei capete de copii cu ochii mari și mirați de tămbălăul acela neobișnuit din pod, mai ales că cel mai aproape se găsea tocmai camera copiilor și aceștia fuseseră treziți de vocile certărețe. Până să se obișnuiască cele trei perechi de ochi cu întunericul din pod, vrăjitorul și vrăjitoarea o tuliseră tot pe hornul pe unde veniseră. În rest, nu părea nimic în neregulă, în afară de prăjitorul de pâine, care căzuse de pe raft. Copiii l-au pus la loc și, concluzionând că li s-a părut, au mai patrulat un pic printre lucrurile prăfuite, apoi s-au dus să se culce la loc. Mare le-a fost mirarea părinților să constate că din pătuțurile lor s-au sculat a doua zi de dimineață trei murdărici, deși fuseseră spălați și frecați de mami cu șampon și cu săpun în apă caldă, dar, mister, murdăria apăruse la loc în cursul nopții!
– Mare mister, spuse și bunica, zâmbind.
– Asta este o vrajă, adăugă bunicul făcând cu ochiul.
– Ce să mai înțeleg de la voi? bombăni mami, parcă v-a vrăjit podul ăla, spălându-i din nou pe cei trei copii.
– Chiar că este o vrajă, concluzionă și tatăl.
Guest post by Andrei A. RADU
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
