În studiul de faţă voi aborda un subiect sensibil, legat de imaginarul feminin premodern şi modern; poziţia avută de femeie într-o societate în schimbare. O societate care se zbătea în speranţe iluzorii ancorate în procesul modernizării şi a europenizării; o societate care asimilase doar un pseudo-rafinament de sorginte oriental-fanariotă ancorat la rândul lui într-un fond autohton care imita superficial şi grotesc modernitatea, adăugându-i ieftinătatea vulgarităţii în structurile cotidianului.
Pentru ultimii două sute de ani, mecanismul social şi mental a rămas neschimbat şi evidenţiază aceleaşi frustrări sexuale şi afectivităţi neîmplinite sau neînţelese, cu care a debutat modernizarea din perspectivă feminină.
Mulţi autori susţin ideea potrivit căreia femeia a apărut într-un mod neaşteptat de rapid în tabuurile masculine la început de veac XIX, odată cu crinolina, balul şi flirtul.
Fetele rezistă obrăzniciilor. Caricatură de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
De fapt, lucrurile nu au stat chiar aşa. Pe timpul lui Matei Basarab, soţii puteau obţine cu uşurinţă despărţirea oferind “atâţia bani” până “cădeau la înţelegere.” Despărţirea se “făcea pe loc şi fiecare se poate căsători încă o dată; adică bărbatul să-şi ia o altă nevastă şi nevasta un alt bărbat; concubinii pot să o ţină înainte cât vor, numai să dea o anumită sumă episcopului în postul Paştilor.” [Paolo Bonnicio din Malta, 1632, in Daniel Barbu, Firea românilor, Nemira, Bucureşti, 2000, p.19]
Au mai trecut o sută de ani, şi suntem în plin regim fanariot. În ceea ce le priveşte pe femei, acestea îşi “cos tot anul câteva cămăşi şi basmale şi le înfloresc şi altminteri nu fac nimic decât să mai gătească ceva şi să deretice şi le place mai bine să sufere cu totul de foame decât să muncească (…). Atât femeile, cât şi fetele nu ar face altceva decât să cânte, să joace şi să sară.” [Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, 1713, in ibidem, p.28; Autorul mai aminteşte faptul că “tineretul creşte întocmai ca animalele sălbatice şi de aceea află prilejuri destule pentru blestemăţii şi desmăţ şi chiar ei înşişi între ei trăiesc ca sălbaticii fără a se duce pe la prieteni şi pe la rude şi fără a-i ţine în seamă, a-i cinsti, ajuta sau preţui.” (idem)]
Am putea să-i acuzăm pe străini că au descris realităţi iluzorii. Dar de fapt, pe ei i-au surprins discrepanţele dintre lumea care i-a format şi aceea pe care o întâlneau aici. Nu sunt decât o serie de aspecte care le-au smuls uimirea. Şi nu exagerau. Dimitrie Cantemir recunoştea el însuşi faptul că moldovencele “de cele mai multe ori sunt uşuratice şi pline de năravuri din cele mai ruşinose. Unele beau bine când sunt între pereţii casei lor, dar în public rareori vei vedea o femeie beată.” Deşi “adulterele sunt rare” la moldovence, totuşi tinerii “socotesc că nu e ruşine, ci de laudă, ca, până se căsătoresc, să facă dragoste într-ascuns, ca şi cum ar fi dezlegaţi de orice legi.” [Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, in ibidem, p. 36]
Aceste lucruri se petreceau jos, la cei mulţi şi necivilizaţi; la rumânii sau vecinii al căror nivel de trai se afla în stadiul unei robii nedeclarate. Boieroaicele – cel puţin pentru veacul al XVIII-lea, trăiau ca în seraiul turcesc, sub atenta priveghere a soţilor care, la rândul lor, nu mai pridideau după tinerele ţigănci cumpărate pe bani grei pe măsura frumuseţii.
Prin moda fanariotă, viaţa intimă a claselor boiereşti, alungă femeia într-un ‘gineceu’, cât mai departe de lumea bărbaţilor. Ea devine un element social subsidiar al vieţii publice şi unul nu foarte clarificat în viaţa privată, fapt dovedit de numărul mare al divorţurilor.
Către anul 1900, fetele cuceresc pe deplin si teatrul românesc
Astfel, pentru mai bine de o sută de ani, viaţa intimă a domniţelor şi jupâniţelor era asemănătoare cu aceea a turcoaicelor. Erau obligate să trăiască izolat “într-o dureroasă singurătate, într-o noapte adâncă a minţii şi a sufletului, având doar permisiunea de a lucra la gherghef, înconjurate de roabe şi rar, de prietene. Domniţele şi jupâniţele aveau însă dreptul de a merge la biserică pentru a se închina, fără să fie văzute de cineva, fără să scoată o vorbă cu cineva. La sărbători jupâniţele nu participau, alături de bărbaţi, la primirea darurilor; la fel domniţele. La ospeţe şi petreceri, femeile nu erau primite. În schimb, uneori, erau permise plimbările, dar ca la Constantinopol, în carete.”
În interiorul Curţii Domneşti, viaţa doamnei se desfăşura protocolară şi banală, de cele mai multe ori în interiorul zidurilor. Înconjurată de un personal numeros şi inutil prin diversitatea lui, casa civilă a doamnei cunoştea preponderenţa petrecerilor domestice în intimitatea haremului. [Ştefan Ionescu, Bucureştii în vremea fanarioţilor, Editura Dacia, Cluj, 1974, pp. 73-74]
Exista o mare prăpastie între mentalitatea gineceului adusă de grecii din Fanar şi preluată de boierimea grecizată, – oricum la rândul ei separată până la izolare de masele celor simpli, şi libertinajul acestora din urmă. Au fost două lumi care au evoluat paralel, chiar procesele prin care au evoluat au fost paralele, neexistând influenţe reciproce.
Doar procesul de modernizare le-au apropiat treptat pentru ca apoi, prin contexte istorice convulsive – războiul mondial – să le topească definitiv într-un singur corp. Dar, ceea ce este interesant de urmărit, de unde această extraordinară aplecare către viciu şi uşurătate a caracterului locuitorilor din Moldo-Valahia, atestat de mai bine de trei sute de ani?
Folclorul este foarte bogat în descrieri, uneori eroice, despre legături extraconjugale, ironizând eşecurile în domeniu şi adesea încurajând viciul. Uneori par a fi teme pentru acasă pentru cei neiniţiaţi. Printre lăutarii bucureşteni de acum 150 de ani se cântau astfel de versuri, atât de jinduite prin cârciumi, pe la nunţi sau petreceri particulare. Toate sunt o radiografie fidelă a proiectelor comportamental-erotice ale societăţii rurale şi preurbane moldo-valahe.
În grădina Cişmigiului la 1875. Fetele organizează evenimente mondene.
Astfel, bucureşteanca începutului de secol XIX, numită eufemistic Anicuţa, era renumită în infidelitate: “Anicuţa neichii dragă,/Ţi-a făcut primarul salbă/Şi notarul fustă albă/Perceptorul haină neagră,/Trânti-m-aş cu ea pe nalbă. /Anicuţo pentru tine,/Aş da inima din mine,/Şi portofelul cu ruble(…).” [Anicuţa neichii dragă, Comuna Bucureşti, in Theodor D.Speranţia, Cântecul popular la modă în Bucureşti şi în judeţul Ilfov în anii 1905 şi 1906, Bucureşti, 1999, p.20; Cântecul s-a păstrat dar versurile s-au schimbat ulterior după cum s-au schimbat şi modele: “(…)Ţi-a făcut primarul salbă,/Secretarul şorţ de stambă,/Perceptorul şorţ de stambă,/şi cu dirmeluţă neagră.” (ibidem, p.43). Din perspectiva acestui cântec, şi a primarilor bucureşteni din ultimii zece ani, de fiecare dată s-a găsit câte o Anicuţă să-i bage-n cheltuieli şi divorţuri. Bucureşteanca nu se dezminte din meseria ei de peste două sute de ani!]
În lumea satului sau nu mult în afara Bucureştiului, era jale mare printre ibovnicii cu buzunar subţire: “A din vale m-a lăsat/A din deal s-a măritat,/A din capul satului,/Ş-aia s-a dus dracului.” De reţinut că nici măcar nu au nume. Erau aşa de multe încât nu ştiau una de cealaltă fiind una în sat, alta la vale şi numite simplu “A din deal(…)”.
Pe de altă parte, femeia măritată reproşează insistenţelor: “Ce tot vii pe le fereastră,/Nu sunt fată, ci nevastă,/Bărbăţelul să-mi trăiască.” Dar, “Foaie verde mărgărit,/De-ar fi cucul d-un voinic,/L-aş prinde d-un ibovnic (…)”. [Cuculeţ de la pădure, Comuna Bucureşti, in ibidem, pp.19-20]
Cântecul popular a preluat chiar şi banalele tranzacţii: “Foaie verde d-un dudău,/Mariţa din Buzău,/Mulţi bani face corpul tău?/- Mijlocelul mii de lei,/ – Şi tu nu vrei să mă iei.” [Foaie verde iasomie, Clinceni, in ibidem, p.32]
Privind începutul modernizării, tonul schimbării l-a dat societatea aristocratică iar în interiorul acesteia, femeia a jucat rolul predominant. [Neagu Djuvara, Între Occident şi Orient. Ţările Române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucureşti, 1996, p.101]
În numai câţiva ani, 1806-1812, societatea aristocratică bucureşteană s-a schimbat radical în resorturile sale private. Ocupaţia rusească ce a durat timp de şase ani, cu balurile şi petrecerile care formau o obişnuinţă a societăţii aristocratice ruseşti europenizate, a fost cadrul cel mai optim pentru explozia care a împins femeia din spaţiul gineceului, în cel public, pe care a început să-l domine şi să-i determine transformările.
Langeron scria în jurnalul său de călătorie prin Principate faptul că la 1806, mai întâlnea “multe femei purtând îmbrăcămintea orientală, trăind în case fără mobilă şi cu bărbaţi geloşi nevoie mare. Însă revoluţia care s-a petrecut atunci, a fost pe cât de rapidă pe tot atât de completă: după un an, toate femeile din Moldova şi Ţara Românească au luat portul european.
Bucureşti, 1935. Primele spaţii publice destinate fetelor şi dorinţelor legate de frumuseţe
Explozia nu a constat numai în pătrunderea femeilor în spaţiul public şi strângerea din dinţi a soţilor lor care le vedeau în compania ofiţerilor ruşi, într-o manieră tot mai greu de suportat ci şi prin remodelarea contextuală a caracterului. Astfel, jupâniţele şi doamnele românce, “aflând că în ţările civilizate, unei femei îi şedea bine să aibă un amant, şi-au luat câte doi, ca să fie cât mai la modă.” [Ibidem, p.102 “(…)Dansul a trecut şi el printr-o revoluţie. Dansurile naţionale au fost interzise sau, măcar, dispreţuite. Lumea a învăţat dansurile poloneze, englezeşti, valsurile, dansurile franţuzeşti şi, cum doamnele acestea au mare aplecare pentru tot ce au ele chef să înveţe, au ajuns, într-un singur an, să danseze minunat; când am sosit în Moldova, nu ştiau nici să meargă.” (Ibidem, p.103)]
Mai mult, contele Lagarde care vizita Bucureştiul la 1813, întâlnea femei tinere care se ţineau după moda de la Paris sau Viena, întrecându-se “în bun-gust şi cochetărie cu elegantele” din alte capitale europene. Ceva mai târziu, Laurencon descria aceleaşi femei care “urmau cu sfinţenie” moda de la Paris dar, cu toate că erau înzestrate cu o fire atât de plăcută şi cu forme atât de fermecătoare, nu primeşte nici una din binefacerile educaţiei.” [Laurencon, apud. Ibidem, p.103]
Schimbarea resorturilor vieţii cotidiene a determinat bulversări şi în cadrul vieţii private. Astfel soţii doamnelor şi jupâniţelor, mai vechi sau mai proaspeţi căsătoriţi, ca “să facă pe europenii civilizaţi”, încercau cu greu să nu pară geloşi, lăsând doamnelor, “împotriva voinţei şi obişnuinţei lor, o libertate fără margini”, act care “le supuneau fruntea la grele încercări.” Bucureştii cunoşteau un libertinaj ce era asemuit cu străvechea Capua romană. [“(…)vreo zece frumuseţi, nu mai puţin ispititoare, îşi exercitau puterea farmecelor irezistibile asupra strălucitorilor ofiţeri ruşi de la cartierul general încât mai fiecare cavaler îşi avea drăguţa sa. Judecând după toate acestea, putem lesne închipui cât de frumoasă era viaţa, în această nouă Capua, pentru roiul acela de ofiţeri însetaţi de plăceri, şi care, aproape toţi, şi-au lăsat aici inima, o parte din sănătate sau din avere, unii dintre ei chiar libertatea.” (Generalul conte de Rochechouart, apud., ibidem, p.104)]
Acest proces de accentuată deteriorare a seriozităţii vieţii intime a condus la o acută criză a familiei. Un meşteşugar bucureştean era disperat către 1813-1814 la vederea “muerilor cu capete goale şi tunse, dezgolite pînă la brîu.”
Astfel încât, “mîndriia aşezase scaunu în Bucureşti. Nu credem în Dumnezeu, numai în ziduri, în haine, în înşelătorii, în mâncări bune, în beţii şi mai vîrtos, în curviia pe faţă. Aceste le aveam obicinuite, toţi de obşte.” [Ilie Corfus, Cronica meşteşugarului Ioan Dobrescu(1802-1832), extras, Studii şi Articole de Istorie, vol.VIII, Bucureşti, 1966, p.341; Se pare că de atunci, din anii 1806-1812, avem aceste gusturi extraordinare pentru etalarea ieftină şi vulgară a luxului prin haine, podoabe, trăsuri, case, grimase, etc. Aceste banale bunuri în Occident sunt în Bucureşti şi în România obiecte de prestigiu – tipic pentru o societate primitivă. Astăzi, hominizii îşi etalează jeep-urile, palatele mastodont, telefoanele mobile, ochelarii de soare, grimasele, etc. Doar o singură diferenţă definitorie care argumentează primitivismul. Dacă meşteşugarul bucureştean de la 1800 ştia de “Volter”, buticarul de azi ar crede că numele ar fi o nouă marcă de biscuiţi turceşti!]
Bucureşteni pe Calea Victoriei în 1942. Fetele se află mereu în centrul atenţiei.
Brusca şi totala emancipare prost înţeleasă, a tinerelor neveste şi a fetelor de boieri, pe fondul încunviinţării divorţului de biserica ortodoxă, familia îşi pierde conturul tradiţional. Adulterul devine un element al “progresului” şi un “început de însănătoşire” pentru societatea românească.[“(…)familia, din pricina divorţului care se capătă aşa de uşor, nu are nici o statornicie. Copiii care-şi au mama într-o familie, tatăl în alta, şi care, neştiind pe cine să respecte şi să iubească, nu au nici centru, nici punct de legătură; femeile care la o petrecere îşi întâlnesc primii doi sau trei bărbaţi, sunt la braţul celui de-al patrulea şi zâmbesc atunci când al cincilea le dau târcoale.” (Saint Marc-Girardin, apud. Neagu Djuvara, op.cit., pp.116-117)]
Flirtul, curtoazia, infidelitatea conjugală sau de orice alt tip, au dus la o altă explozie cu repercusiuni sociale, mentale, afective şi anume goana după lux şi dorinţa de etalare. Nu gustul şi rafinamentul vestimentar sau comportamental era mobilul acestei curse ci dorinţa de afişare în public cu noua trăsură sau rochie de la Paris şi Viena, cu noile giuvaericale, etc. La fel astăzi, aceleaşi tipologii umane se afişează din acelaşi primitive motive, noile jeep-uri, noile palate periferice, etc.
Dispreţul pentru legătura căsătoriei este menţionat în toate însemnările de călătorie. Motivele de rupere a căsătoriilor erau atât de puerile precum urâţenia soţiei descoperită instantaneu, absenţa dragostei simţită după zeci de ani sau “cel mai neînsemnat cuvânt”, dacă nu există doar în imaginaţiile fanteziste ale soţilor.
Ca o tradiţie insolită, “culpa e atribuită femeilor, care, total supuse bărbaţilor, ar fi mai leneşe decât aceştia, dar mai cu seamă desfrânate şi vicioase, lipsite cu totul de cinste şi sfială.” Divorţul se obţinea cu rapiditate fiind “rezultatul unei învoieli rapide”, fiind plătit fie direct la visterie, fie la episcop care decide pe loc desfacerea căsătoriei, fie la Mitropolit care e răsplătit, de pildă, cu o vacă.” [Cristian Preda, Poporul meu. Călători străini şi naţionalism românesc in Daniel Barbu, op.cit., p. 162]
În ciuda divorţurilor obţinute atât de uşor şi ridicol, vechile pravile aveau o serie de referiri clare şi fără echivoc. Pravila târgovişteană hotăra ca “nunta nu e de vârstă, acea fără de nici o socoteală să se despartă şi nevârstă se chiamă când nu este bărbatul de 14 ani şi muerea de 12 ani cel puţin.”[Constantin Erbiceanu, Căsătoria în biserica noastră naţională din timpurile vechi pînă în prezent în raport cu canoanele şi legile civile, conferinţă din 14.02.1899, Tipo-litografia ‘Cărţilor bisericeşti’, Bucureşti, 1899, p.19]
Bucureşti, 1941. Satul priveşte cu mirare spre lumea fetelor de la oraş.
Mai târziu, în Îndreptarea Legii aflăm “să nu fie bărbatul mai bătrân şi muerea mai tînără, nici muerea bătrînă şi bărbatul tînăr; ci să fie amîndouă părţile de o potrivă de ani iar de va întrece o parte mai mare, adecă bărbatul, atuncea este bine; iar de va întrece muerea să fie de zile mai mare de bărbat, atunci foarte este fără de cale.”
În Pravila Târgovişteană din vremea lui Alexandru Ipsilanti mai aflăm “să nu care cumva să îndrăsniţi a cununa vreun român cu ţigancă, sau ţigan cu româncă, că în foarte grea pedeapsă bisericească veţi cădea.”
La 1834, în plin proces de modernizare şi desmăţ public, legea era neschimbată: “să fie cu luare aminte la vîrsta celor ce se căsătoresc, să nu ia bătrîn tînără, şi din potrivă, nici boier neguţătorească sau ţărancă, fără voia Mitropoliei.”
Articolul 123 din Codul Callimachi hotăra: “dacă despărţiţii soţi împăcându-se vor să se unească iarăşi, nu se opresc şi se socoteşte una şi aceeaşi însoţire ca şi când n’ar fi fost despărţiţi.” Cu alte cuvinte “nu există aşadar divorţ valabil ci numai separaţie de corp (de la pat şi masă, a mensa et thoro)”. [Dr.G.P.Gheorghiu, Drept canonic. Căsătoria şi divorţul în vechile legiuiri româneşti şi în codul civil românesc, Tipografia Federaţiei Naţionale Cooperative de Librărie, Bucureşti, f.a., pp.13-14]
Viaţa de familie era în continuă degradare iar intimitatea dorită când nu se transformă în angoasă devine un ideal iluzoriu. Un autor din final de secol XIX pe nume Alexandru Dorna, îndrăznea să-şi caute intimitatea undeva în imaginarul masculin, cu o femeie pe care societatea moldo-valahă nu o aflase încă. Femeia sa ideală “nu e femeia cea de carne, de carne şi oase pe care o întâlneşte în calea lui pe asfaltul trotuarelor; (…)femeia o înţeleg pe aceea întâlnită în drumul gândurilor lui neîntrupate, pe aceea pe care o vede el, cînd a închis ochii ridicându-se (…), pe aceea pe care el o zăreşte cînd şi-a sfîrşit imnul de adorare, pe aceea pe care numai visurile i-o întrupează.”
Autorul se afla strâns ca într-o menghină inchizitorială, definitivă şi irevocabilă, între “femeia ideală, curată cu gândul şi cu sufletul, dar închipuită” şi femeia “de astăzi, o femeie care are într’însa toate necalităţile celorlalte, tuturora.” Nu mai sunt idealuri feminine în afară “de aceea a viselor”, în “acest nenorocit sfârşit de veac, în acest Fin de siecle.” [Alexandru Dorna, Femeile Poeţilor, conferinţă, 13.02.1897, Bucureşti, Editura Lito-Tipografiei Ioan S.Codreanu, Bucureşti, 1897, pp.7-14]
La 1899, Constantin Erbiceanu, afirma că “numai printr-o cultură întinsă, complectă, egală în cîtva cu a bărbatului vom putea avea femeia model, şi ca soţie şi ca educatoare a copiilor.” În concluzie, “femeia cultă în căsătorie este averea cea mai mare pentru bărbat”, fiind “greşită direcţia tinerelor ce şi-au câştigat o cultură oare-care de a năzui numai la profesorat, după cum este o greşeală a tinerilor de a se feri de fetele culte, dar lipsite de dote mari.” [Constantin Erbiceanu, op.cit., p. 17]
La începutul secolului XX, emanciparea femeii devine chiar subiectul unei teze de licenţă a unui student în drept. El face pentru început o radiografie a vieţii de familie în societatea românească modernă. La oamenii de rând, autorul distinge “două caractere” deosebite: “bărbatul om lucrător modest, bun, formându-şi din viaţa comună cu o femeie iubită, un cult, pentru care se devotează şi luptă cu toate mizeriile vieţii pentru îndestularea familiei (…)”. Apoi, “femeia în primul timp energică în gospodăria ei devine pretenţioasă din cale afară, prin educaţiunea primită de la muma ei, prin spiritul imitativ înclinând totdeauna spre rău. Dacă ştie de formă o meserie oarecare o exploatează perfect de bine, ameninţând la cea mai mică împotrivire a capriciilor ei, cu divorţul. De aci certuri, ruina brăbatului, alunecarea ei pe o pantă periculoasă, distrugerea căsniciei.”
În ceea ce ar privi viaţa “femeii de elită”, ea tronează “pe luxul cel mai rafinat, câte odată dornică de urgii neroniene, cunoscând la perfecţiune toate jocurile de hazard, îmbibată cu romanţurile senzaţionale franceze, aventurieră şi ambiţioasă, creînd un nou pericol permanent organizaţiei familiei şi trai rău soţului doborât de grijile vieţii. Burgheza, ea e şi mai rău, fiindcă împrumută din amândouă straturile sociale între care se află, părţile rele. Iată în linii generale situaţiunea celor ce pretind emanciparea femeiască.”
Observăm în rândurile de mai sus, reperele unei societăţi care se schimbă în toate resorturile sale intime şi desigur, în vâltoarea acestor transformări, poziţia femeii se schimbă într-un ritm galopant.
Exista o teamă colectivă potrivit căreia, prin emancipare, femeia îşi forma convingerea greşită “că e chemată a înlocui bărbatul, şi nu-şi dă seama de forţele ei”; strigătul de spaimă al femeii se reduce la “strania curiozitate a timpurilor moderne”, strigăt care se transformă în ura contra bărbaţilor, deţinători ai forţei şi privilegiilor legale.
În privinţa “stării juridice a femeii în legile româneşti”, autorul amintit argumentează validitatea articolelor legislaţiei contemporane cu el. Argumentează – între altele – cu plaga căsătoriilor de convenienţă “şi de paradă” prin care femeia “a luat un om cu o poziţiune socială şi mai cu seamă materială bine formată, când împrejurărilor de-a căror lovitură nu e vinovat nimeni, atunci când luxul încetează, când seria banchetelor se închide, când echipagiile dispar şi bărbatul cu sufletul îndoliat de a vremurilor vrajbă, caută mângâierea în nobilul suflet femeiesc, consolare într-o şoaptă de încurajare a soţiei sale, aceasta îi face scenele de mult învăţate, îl împinge să se rostogolească în prăpastie, intentă divorţ.”
Chipul frumuseţei feminine interbelice, după o sută de ani de emancipare.
Ce să mai vorbim de “femeia funcţionară” care, înainte de 1914, la cea mai mică neînţelegere casnică “ameninţă cu divorţul, fiindcă are cu ce trăi fiind slujbaşă, având o zestre.” [Despre emanciparea femeii, teză de licenţă susţinută la 15 februarie 1908 de Dumitru D.Velicu, Tipografia ‘Viitorul’, N.N.Voicu, Bucureşti, 1907, pp.21-22-52]
Concluzia la care a ajuns tânărul licenţiat era că “nu trebuie ridicată la noi această chestiune, nu trebuie agitate femeile române, că nu au posibilitatea să cunoască tranziţiunea de la starea actuală, la aceia a viitorului şi s-ar distruge liniştea statului român. (…)La noi se impune emanciparea culturală a bărbaţilor (şi astăzi este o necesitate naţională şi clinică deopotrivă n.n.) şi apoi să se ridice unele chestiuni ce sunt menite a produce discuţiuni violente din care va ieşi cândva lumina. Dar niciodată, Emanciparea absolută a Femeei.” Nimic mai fals! Nu numai că femeia, în multe cazuri era într-o Emancipare absolută dar, cei cinci ani de război care vor urma, vor schimba multe.
Marele Război a distrus totul: oraşul cu cosmopolitismul său rudimentar pentru a fi apoi reclădit după noile repere impuse de radicalele schimbări ale unui cotidian bulversat; a distrus eticheta alungând-o definitiv din spaţiul public; flirtul; a schimbat radical comportamente; s-au schimbat gusturile, modele, idealurile au devenit mai superficiale, imediate şi violente.
Marele Război a avut drept rezultat prăbuşirea unei lumi şi apariţia alteia, unde vechile generaţii nu se puteau regăsi şi adapta.
Bariera psihologică care separa lumea urbană de cea rurală s-a rupt, urmând să se surmonteze uriaşul decalaj de civilizaţie şi mentalitate; acest rol îl va prelua cu rapiditate periferia oraşelor.
Unirea celor două lumi a dat expresie unei libertăţi netrăite până atunci; această libertate era simţită pretutindeni, era discutată, teoretizată şi pusă la vedere, adesea în limite extreme.
Cu siguranţă, mulţimea incertitudinilor precum aceea a siguranţei personale, a zilei de mâine în general, cumulate cu sărăcia, mizeria şi lipsa totală de educaţie şi cultură preliminară, creează acest extraordinar eşafodaj periferic: etalarea intimităţii. Intimitatea de vânzare, cu orice preţ. Cu oricine şi oricând. Femei şi bărbaţi într-o colcăială perpetuă. Trădare, laşităţi, infidelitate, meschinării, bârfe între case şi străzi, tragedii şi certuri mărunte, de cartier sau scară de bloc. Totul este o lume liliputană, măruntă, cu trăiri şi idealuri mărunte; totul se vinde la preţuri mici: un salam mai bun, o bere, trei mici, o ciorbă caldă, un suc, o prăjitură şi mai rar, câte o pizza. Totul cât mai repede, cât mai mult, direct, fără explicaţii atunci când sunt cerute şi îndreptăţite.
Această indescriptibilă faună a scărilor de bloc, cu pensionare disperate, cu familiste cu o fărâmă de speranţă în suflet, păstrată cu greu la cei 35-40 de ani sau tinere care cultivă inconştient veleităţile ţoapei care în anii interbelici abia dacă aveau succes în bordelurile de mahala, au devenit repere tipice ale societăţii româneşti contemporane.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
București, centrul cărei lumi? Vedere din capitală
Cât de important e să-ți placă unde locuiești
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
