„Dacă este adevărat că nu ne putem aprecia fără a ne cunoaște, atunci primul pas de făcut înspre reconciliere este acela de-a învăța de la celălalt cine este.” (Mănăstirea Ecumenică Chevetogne)
La Crucea Roṣie din Belgia, în centrul pentru solicitanṭi de azil din Lint, tocmai ce-a ajuns un bărbat. Să tot aibă vreo 30 de ani. Un brunet frumos, înalt, răspândind, în ciuda oboselii ṣi a feṭei nerase de câteva zilei, mulṭumire ṣi liniṣte; mulṭumirea aceluia care a dărâmat munṭii pentru un strop de libertate ṣi puṭină liniṣte. Un grup de africani care reparau o bicicletă stricată în faṭa uṣii enorme din lemn cu bare de fier se opreṣte din minuṭioasa activitate ṣi îl priveṣte cu interes.
Noul venit îṣi pune valiza jos, priveṣte clădirea de cărămizi roṣii cu mai multe caturi ṣi salută ducându-ṣi mâna spre inimă.
– Salam!
– Aleykoum salam, răspunde unul din africani.
Bărbatul răsuflă uṣurat ṣi îṣi aprinse o ṭigară. Nu termină de fumat ṭigara, când Ann îṣi făcu apariṭia.
– Eṣti Gula Aabdar din Afganistan, Kandahar? întreabă flamanda în engleză, uitându-se în niṣte hârtii.
– I am Aabdar, răspunde străinul, scrutând tânăra femeie.
– Un interpret va veni mâine pentru a te ajuta. Ce limbă vorbeṣti: paṣtună sau dari ?
– Vorbesc limba paṣtună.
– Vino să-ṭi arăt camera.
Aabdar îṣi luă valiza, strivi chiṣtocul ṭigării, îl aruncă în coṣul de lângă uṣă ṣi o urmă pe blonda drăguṭă. Pătrunse într-un hol lung, cu mirosuri de mâncare ṣi o foame teribilă îi dădu ghiont în stomac. Îṣi dădu seama că nu mai puse ceva în gură de mai bine de zece ore. Printr-o uṣă întredeschisă, văzu câteva birouri plinse de hârṭoage ṣi grupuri de bărbaṭi ṣi femei care discutau într-o limbă care cădea ca niṣte bolovani într-un puṭ gol. Vreo trei băieṭandri bruneṭei de opt-nouă ani se fugăreau pe hol ṣi-l îmbrânciră trecând în fugă pe lângă el. Unul se opri ṣi strigă în paṣtună: „A venit unul nou!”, după care îi scoase limba. Aabdar se simṭi mai puṭin singur auzindu-ṣi graiul. Urcă niṣte trepte înalte spre primul etaj, după ce trecu pe lângă câteva femei cu voaluri pe cap, africani falnici sau mărunṭei, bărbaṭi bruneṭi cu barbă, tineri sau bătrâni, femei africane în rochii lungi cu flori viu colorate ṣi turbane vesele pe cap sau îmbrăcate europeneṣte, cu pantaloni ṣi bluze largi, copii cu muci la nas, unii ṭinându-se de poalele chadorului mamelor lor ṣi urlând cât îi ṭinea gura… Noul venit avu impresia că nimerise într-un furnicar de nebuni.
Ann deschise o uṣă maronie: două paturi albe cu două noptiere micuṭe, două dulapuri de fier unul lângă altul, o masă cu două scaune într-un colṭ, perdele a căror culoare fusese odată cărămizie – asta era toată mobila camerei mici, dar curate.
– Colegul tău de camera este Armin din Iran.
După plecarea asistentei sociale, Aabdar se aṣeză pe pat ṣi analiză fiecare colṭ al camerei. Uṣor, o greutate de plumb îi apăsă pleoapele. Oboseala drumului îl abătu. Îṣi scoase hainele ṣi se băgă sub aṣternuturile mirosind a curat. Adormi pe loc gândind: „miroase a libertate”.
***
„Lā ilaha illā-llah”, strigă muezinul din minaretul său. Cântul său prelung cheamă credincioṣii musulmani la rugă.
Aabdar deschide ochii. Cineva îl strigă pe nume. Un bărbat trecut de 50 de ani îi atinge umărul : „Aabdar, eṣti chemat la birou. Ţi-au strigat numele deja de cinci ori în difuzoare.”, îi spune Armin.
„La birou” aceeaṣi asistentă socială drăguṭă îl aṣtepta cu un dosar în faṭă. Lângă ea, o traducătoare pentru paṣtună.
„Zahra va traduce pentru tine. De câte ori vei avea nevoie, vom putea face apel la ea. Uite-aici numărul ei de mobil.”
Vocea calmă a belgiencei, părul ei auriu, trăsăturile blajine, deṣi altfel decât ale femeilor din ṭara sa, îl reconfortară pe tânărul afgan. Aabdar iubea femeile ṣi această prezenṭă feminină îi produse un val plăcut de căldură.
Ann era preocupată de hârtiile ei. Îl privi scurt pe străin ṣi-i explică programul: curăṭenia în cameră este atribuṭia locatarilor, masa se serveṣte la ore fixe de trei ori pe zi, nu se mănâncă în cameră, este obligat să respecte regulile centrului: pentru a ieṣi în oraṣ are nevoie de o permisiune semnată de un asistent social, biletele de autobuz sunt plătite de Crucea Roṣie, are dreptul la circa ṣapte euro pe zi bani de buzunar, va urma obligatoriu cursurile de limbă neerlandeză ṣi de integrare socială, are drept la un avocat ṣi va trebui să meargă la Comisariatul General pentru Refugiaṭi ṣi Apatrizi din Bruxelles pentru interviuri ṣi cercetarea cererii sale de azil – procedura durează uneori ani la rând. Dacă are probleme de sănătate, consultaṭiile, spitalizarea, medicamentele sunt plătite tot de Crucea Roṣie… Aabdar ascultă lista de responsabilităṭi ṣi drepturi ṣi se gândi mulṭumit că este sănătos ṣi că singura boală pe care o are este cea a sufletului – dorul de viaṭa sa în Kandahar.
„Ţi-am citit dosarul. Vreau să aud din propria-ṭi gură povestea ta”. Şi Ann îi puse bărbatului o cană mare de cafea în faṭă ṣi pentru prima dată gândi că afganul era băiat frumos.
***
Gula Aabdar era fiul unui fost mare om de faceri din Kandahar. Tatăl său avusese câteva garaje de maṣini ṣi mai multe restaurante în oraṣ ṣi împrejurimi. Situaṭia îi permisese să ṭină trei femei ṣi câṭiva servitori în casă. Aabdar era cel mai tânăr dintre cei trei fii ṣi cele două fiice ale lui Gula Hamraz. Spre deosebire de fraṭii săi, Aabdar nu făcuse studii, doar opt clase. Lui îi plăceau mai mult maṣinile ṣi femeile decât cartea. Băiat frumos, cu bani ṣi situaṭie bună, asorta o maṣină elegantă cu fete uṣurele. Dar Aabdar avea ṣi un talent, moṣtenit de la mama sa, a doua soṭie a tatalui său: avea o voce minunată. Talentul său, pe lângă automobilul drăguṭ, îi dădea ṣi mai multă notorietate, căci vocea lui Aabdar era binecunoscută întregului oraṣ de la televiziunea locală ṣi radio. Dar toate aceste lucruri nu i le putea povesti Aabdar asistentei sociale. Îi spuse următoarele:
Afghanistan este ṭara războaielor. După perioada anilor 70, în care femeile ṣi bărbaṭii au fost egali, în care toṭi au avut drept la vot, în care femeile aveau voie să mergă pe stradă fără să-ṣi acopere capetele, în care nu au existat conflicte între suniṭi ṣi ṣiiṭi, a urmat războiul afgan care a durat zece ani, până în 1989. Ruṣii au luptat împotriva mujahedinior – jihadiṣtii fundamentaliṣti care îṣi ziceau luptătorii Profetului. Mulṭi hazara, tineri sărmani ṣi analfabeṭi din munṭii din centru, au fost instruiṭi să ducă un război din care nu înṭelegeau nimic. După retragerea trupelor sovietice, ne-am fi aṣteptat la o perioadă mai liniṣtită. Dar Afganistan trăieṣte în ṣi din conflicte: ṭara a devenit un stat islamitic. Mult timp noi nu am fost direct influenṭaṭi de aceste schimbări, de conflictele religioase dintre grupurile de fundamentaliṣti. Ne-am văzut liniṣtiṭi de viaṭa noastră, în sud. Tatăl meu era un om cu nume, cunoscut. Afacerile sale erau prospere. Era un om respectat în Kandahar, cu credinṭă în Allad, bun ṣi drept. Femeile lui erau mulṭumite de traiul lor ṣi îl iubeau. A ajutat mulṭi copii hazara, angajându-i în casa noastră ca servitori sau găsindu-le un loc de muncă la prietenii săi. Dar vremurile s-au schimbat ṣi în Kandahar odată cu venirea la putere a talibanului. Oraṣul nostru a devenit cuibul talibanilor. Kandahar s-a schimbat la faṭă: au revenit miṣcările anti-ṣiite, fetele nu au mai avut voie să mergă la ṣcoală ṣi femeilor le-a fost impusă burca. Talibanii au atacat tot ce nu le-a plăcut. Surorile mele au studiat la universitate: una era profesoară de literatură persană într-un liceu, cealaltă lucra în mausoleul din Kandahar ca muzeograf. Ṣi tatăl meu era un om cu dragoste de carte. Într-una din zile, sora mea cea mare, profesoara, venea dinspre liceu. Se îndrepta spre casă. Era ziua ei, împlinea 27 de ani. O maṣină de talibani bărboṣi ṣi cheflii au oprit în dreptul ei ṣi au început să o batjocorească. Nu purta burca. Pari a plecat capul ṣi ṣi-a grăbit paṣii spre casă. Unul din tinerii talibani s-a dat jos ṣi a luat-o de păr făcând-o curvă. Pari n-a reacṭionat ṣi asta a fost scăparea ei pe moment. Ajunsă acasă, a izbucnit în plâns. Cum tatăl meu era o persoană cu influenṭă, s-a plâns primarului din Kandhar. Acesta avea contacte în sfere înalte. A vrut să repare lucrurile ṣi să oprească valurile de agresivitate. Însă talibanul era puternic în vremea aceea. Eforturile ṣi intenṭiile lui au eṣuat. În doar câteva zile, a fost dat jos ca primar. Talibanul ṣi-a pus propriii oameni în funcṭiile de conducere. Viaṭa devenea pe zi ce trece tot mai sumbră, frica domina oamenii. În universităṭi ṣi ṣcoli profesorii erau bătuṭi, abuzaṭi. La fel ṣi doctorii ṣi oamenii de cultură. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut la un colṭ de stradă un bătrân cerṣetor, slinos ṣi păduchios, nebun, recitând versuri din Rumi, marele poet persan. Îmi era cunoscută figura sa. Când i-am pus în mâinile jegoase un bănuṭ, mi-a mulṭumit rostindu-mi numele, fără a avea conṣtiinṭa că mă ṣtie. M-am uitat mai bine la el: îl văzusem la mesele date de tatăl meu – era un fost profesor universitar de literatură persană, fost profesor al lui Pari.
În scurt timp, boala ṣi sărăcia s-a răspândit în Kandahar. Oamenii nu mai aveau voie să meargă la restaurant. În virturtutea ṣariei, femeile care comiteau adulter erau ucise în piaṭa publică cu pietre, spre oroarea altor femei, a copiilor ṣi a bătrânilor. Pavelele străzilor purtau mereu urme de sânge. Afacerile tatălui meu mergeau din prost în ṣi mai prost. Oamenii nu mai aveau chef de viaṭă. Muzica, arta, cultura în general erau interzise. Garajele nu mai mergeau nici ele. Din trei, doar unul mai era deschis ṣi acela sub ochiul atent al talibanului care profita gratis de servicii. Văzând poza surorii mele pe biroul tatălui meu, un membru al talibanului a început să pună întrebări. Şi-a dat seama că tatăl meu era cel care se plânsese odată primarului Kandaharului de abuzuri. De aici a început persecuṭia. Ultimul garaj a fost închis. Din prosperitatea pe care o cunoscusem nu mai rămăsese nimic. Surorile ṣi fraṭii mei, toṭi cu studii, au rămas fără loc de muncă. Sărăcia ne-a încolṭit. Ghazni, cealaltă sora a mea, necăsătorită, ghid în mausoleu, a fost văzută vorbind cu un turist european. Vestea că era fiica tatălui meu a ajuns repede la urechile talibanilor. A fost anchetată, băgată câteva zile în închisoare ṣi bătută. Căci ei, care duc un jihad aṣa-zis sfânt, ei violează ca bestiile tot ce prind: băieṭi sau fete, mutilându-le trupurile ṣi sufletele, ca apoi să apară cu puṣtile pe umăr în pieṭele publice obligând poporul să asiste la pedepse inumane aplicate femeilor adultere sau răzvrătiṭilor. Auzind acestea, tatăl meu a albit într-o singură noapte. Mizeria, spaimele, batjocura au făcut ca mama lui Ghazni să-ṣi piardă minṭile. Familia noastră s-a destrămat puṭin câte puṭin. Nimeni nu mai muncea. Am vândut tot ce ne-a mai rămas ca să putem trăi. Într-o seara, m-am îmbătat rău: tristeṭea, umilinṭa, neputinṭa puseseră stăpânire pe mine. La câtva timp de la căderea talibanului, am sărit la bătaie la un poliṭist tânăr… L-am umplut de sânge. Se pare însă că sămânṭa răului nu pierise definitiv. Poliṭistul era un fost membru al talibanului. Am fugit. Am fugit. Am fugit în Pakistan ṣi de acolo spre Europa. Am obṭinut o viză… Am fost cântăreṭ în ṭara mea: aṣ vrea să cânt ṣi aici, în Belgia, încheie el subit, cu vocea slăbită.
Ann simṭi că bărbatul ar mai avea câte ceva de spus, lucruri care cu greu se spun. Îl privi direct în ochi ṣi vru să-i pună o întrebare, dar ezită. Oare va fi acceptată povestea lui Aabdar de Comisariat? Va putea rămâne? Şi-ṣi alungă în tăcere alte câteva gânduri: Oare câte erau adevărate în povestea lui? Se va adapta la libertatea râvnită? Va putea să trăiască după valorile din ṭara asta atât de diferită de ṭara lui?
În el un nou om va trebui să se nască – un om al acestor locuri. Cum va împăca acest om tradiṭia afgană cu noul stil de viaṭă? Asistenta socială ṣtia bine că pe drumul pe care Aabdar păṣise mai erau multe de înfruntat. Şi mai gândi că era o norocoasă că s-a născut în Belgia.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
