Bunica și-a dorit o rochie roșie.
De casă sau de stradă, nu mai știu exact.
Nici motivul pentru care nu a avut una nu îl cunosc. Probabil pentru că, în primul rând, era doar un moft; nu reprezenta o nevoie stringentă.
Pe vremea ei – vorbim de începutul secolului trecut -, hainele nu erau articole “de consum”. “Rândurile” de haine erau vreo două: “bune”, sau “de duminică”, și “de toată ziua”. Probabil mai există o variațiune sezonieră… (am prins și eu reminiscențe din vremurile alea, și nu era rău deloc). Se cumpănea îndelung dacă garderoba avea nevoie de primenire sau nu, pentru că investiția într-o piesă nouă se făcea pe termen lung – am spune astăzi.
Să zicem că bunica ar fi găsit toate motivele pentru care un moft ar fi putut trece drept necesitate: ar fi putut-o purta cu diverse ocazii, accesorizată diferit. Sau s-ar fi dichisit când ar fi primit musafiri, făcându-și apariția ca o adevărată lady in red, aducând tava cu dulceață de cireșe amare și apă rece din fântână și trezind oarecari gelozii din partea cocoanelor cu care stătea la taifas duminicile după-amiază. I-ar fi putut poza bunicului pentru a i se zugrăvi portretul și a păstra o amintire dragă, de tinerețe.
All boxes checked. Ar fi urmat etapa materializării dorinței.
După război și foamete, a găsi materialul care să poată fi prelucrat ca să ia forma rochiei visate nu era o misiune ușoară. Mătăsurile și catifelele erau țesături rare, care ajungeau la noi pe filiere întortocheate (mai ales într-un orășel din Bucovina proaspăt eliberată). Varietatea cromatică era o pretenție încă și mai greu de satisfăcut. Poate singura condiție mai ușor de îndeplinit decât astăzi ar fi fost tocmirea vreunei pricepute croitorese evreice sau germane care să înțeleagă și să execute comanda fără cusur.
Prin urmare, de la vis la faptă era cale lungă. În plus, nevoile de zi cu zi și preocuparea pentru viitorul noii generații au făcut-o să-și amâne mereu dorința și să o considere, odată cu trecerea anilor, din ce în ce mai neconformă cu vârsta, cu timpurile, cu ocaziile.
Tablou neterminat. Pictorul a murit…
Rochia roșie a bunicii a rămas doar un vis. Un vis visat pe jumătate.
Dacă și-ar fi dorit-o cu adevărat, probabil ochii minții pictorului ar fi văzut-o pe de-a-ntregul și ar fi desăvârșit portretul soției în rochie roșie.
Probabilitățile sunt infinite. Ne putem închipui “cum ar fi dacă…”, “ce-ar fi să…”, dar visul visat pe jumătate rămâne pe un șevalet, în atelierul minții noastre – o lucrare nespusă cum s-ar cuveni.
Cred că trebuie să ne spunem răspicat dorințele și să nu amânăm să le punem în operă. Sau să le ascultăm pe cele ale celor dragi și să-i ajutăm să le îndeplinească. Acum e ușor.
To be continued 🙂
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
