“Am trecut și eu prin asta… Și am ajuns și la capitolul amantă… Până când a făcut ăla mic patru ani jumate, nu l-am lăsat niciodată singur. Eram disperată să nu pățească ceva… Nu m-am întors nici măcar la serviciu, pentru că trebuia să am grijă de puiul meu. Nu l-am lăsat nici măcar o noapte să doarmă fără mine, nici măcar la părinții mei! Prima data când l-am lăsat în grija alor mei a fost când m-am dus s-o înfrunt pe ea! Pe curva care s-a băgat în casa mea!
M-am proptit în față ușii ei și am sunat apăsat! Mă gândeam unde am s-o lovesc, cu pumnul sau cu piciorul?! Am crezut că îmi va deschide vreo fetișcană. Am rămas mută când în față mea stătea o tipă superbă, înaltă, roșcată, cu zulufi, de vreo 35 de ani, mirosind a parfum scump. Știu cine ești, mi-a spus zâmbind, intră, te rog! au fost cuvintele ei.
Am intrat ca hipnotizată, m-am așezat, în timp ce simțeam că lesin… M-a servit cu cafea și lichior fîn de anason. Nu știam ce-i ăla anason, dar mi-a placut… Și-a cerut scuze că se pregătea pentru o întâlnire la care era în întârziere, în timp ce se îmbrăca. Avea o rochie verde superbă, era machiata impecabil, senină, zâmbitoare… Am început să îi spun că știu de relația ei cu soțul meu, că am aflat de ceva vreme, dar nu îmi puteam termina niciun gând. O priveam cum și-a prins o pereche de ciorapi verzi, de mătase, la portjartierul elegant și s-a încălțat cu pantofii stiletto, care parcă nu se mai terminau… Eram efectiv dominată și mă bâlbâiam… M-a poftit apoi politicos să ies spunându-mi că mă conduce până în stradă, la mașina ei și mă ascultă ce am de zis… În timp ce îmi căutăm cu greu cuvintele, mi-a spus pe un ton cald, aproape matern: Dacă nu îți mai trebuie și nu îți mai place, ți-l iau! Hotărăște-te! Ne-am înțeles? I-am răspuns aproape bălmăjit: Da, doamnă! în timp ce a plecat tacticos cu un Audi TT roșu, decapotabil…
Nu! Nu i l-am lăsat! M-am întors acasă, am plâns ca o nebună și m-am schimbat. În timp… Am învățat să îi acord atenție soțului meu, am dat jos toate kilogramele puse după naștere, am învățat să merg la sală, din nou la coafor, am învățat să folosesc un portjartier, pentru că nu am avut niciodată, să-mi fac timp pentru mine și pentru soț, am înțărcat copilul, care parcă acum e chiar mai fericit, îi place să stea cu bunicii, cu antrenoarea de înot sau cu profesoara de engleză și nu mai disper dacă se zgârie, se julește, se lovește, plânge… Într-un fel ciudat, îi sunt recunoscătoare aceleia… Într-un fel ciudat, mă simt norocoasă că soțul nu m-a părăsit pentru ea. Nu m-a rănit nici el, și nici ea, așa cum m-am rănit singură. Îmi aud și acum propria voce a umilinței și vinovăției absolute: Da, doamnă!”
Un alt comentariu la articolul lui Ovidiu Ivancu care ne-a plăcut și l-am publicat. Să vă fie de folos! 🙂
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
