Avem mai mereu senzația că povești răscolitoare de amor li se întâmplă doar celebrităților, celor faimoși și îndreptățiți să le trăiască în decoruri strălucitoare, după scenarii ale sorții care implică ”glamour” și întorsături uluitoare de destin.
Ni se pare neverosimil ca o mare dragoste, învelită în povestea ei târzie, să ne fie dezvăluită într-un sat, între doi oameni care au intrat deja într-o vârstă îndeobște considerată îndepărtată de focuri amoroase, de pârjoluri ale inimii, o vârstă care se vrea calmă, dar care poate oferi surprize și vâlvătăi.
Aceasta este o astfel de poveste, petrecută cu mulți ani în urmă, într-un sat ca toate satele, între un bărbat și o femeie, oameni ca toți oamenii, care au avut îndrăzneala să-și asculte și să-și urmeze inimile, sexagenari fiind și îndrăgostindu-se ei, împotriva oricăror așteptări și cuviințe croite în rânduielile satului.
Ea se numea Rozalia și avea doi sau trei ani peste șaizeci, o femeie rămasă văduvă, după ce îngrijise cu devotament un soț bolnav timp de mai mulți ani. Crescuse doi copii, apoi trei nepoți, lucrase toată viața ei pământul, culesese roadele lui, își văzuse de rosturile bine stabilite în satul în care se născuse. De acum, viața ei devenise puțin mai ușoară, era rândul fiului ei să continue toată munca, ea mai putea să-și tragă sufletul și să se bucure de nepoții care nu mai erau nici ei chiar atât de mici. Fiica ei care lucra și trăia în orașul aflat la doar cinci km, își vizita adesea mama și o mai ajuta cu tot ceea ce putea iar, la un moment dat, i-a propus o vilegiatură de trei săptămâni într-o stațiune, un bilet la băi, cum s-ar zice.
Rozalia profită de iarna domoală și fără să stea prea mult pe gânduri plecă la băi, nu departe tare nici acestea, unde se regăsi printre mulți ”colegi” de vârste apropiate. Acolo se întâlniră Rozalia și Teodor, un bărbat de 70 de ani, care nu fusese niciodată căsătorit și care se îndrăgosti de ea din primele zile. Se pare că idila a prins substanță, sentimentele erau reciproce, cum necum cei doi au format un cuplu. Pe fața Rozaliei urmele frumuseții din tinerețe erau încă prezente, era o fire senină, avea vorba bună și surâsul prezent, ceea ce pesemne că îl atrăsese și-l cucerise pe Teodor. Grija, atenția și afecțiunea lui o măguliră pe Rozalia care nu-i respinse apropierea și, la sfârșitul sejurului, se pomeniră că nu vor să se despartă.
Acum, trebuie să înțelegeți cam cum merg treburile acestea într-un sat, acolo unde oamenii se cunosc în detaliu, ba se și înrudesc mulți dintre ei, unde astfel de povești de dragoste sunt extrem de rare, nu prea bine văzute și nicidecum încurajate. Fiica Rozaliei, cea care o trimisese la băi, sări la auzul veștii până în tavan și o împroșcă pe maică-sa cu acuzații și cuvinte urâte ” ce bărbat mai vrei acuma, ești bătrână, ar trebui să-ți fie rușine, ne faci pe toți de ocară!” Toți o condamnară cum că s-ar comporta egoist, ea și Teodor se hotărâseră deja să se mute împreună, în casa lui din orașul aflat în vecinătate. Toată familia Rozaliei, cu mic, cu mare se opuse cum știa mai bine dar pe ea n-o clinti nimic din hotărârea ei.
Într-o duminică după amiază, Teodor veni după femeia vieții lui care îl aștepta cu câteva lucruri trebuincioase împachetate, o sui în mașină și dusă fu Rozalia.
Eu o cunoșteam, e drept, nu foarte bine, ea făcând parte din familia mea extinsă, era o rudă foarte îndepărtată și aflasem toată povestea de la fiica ei. Aceasta o învinovățea pe Rozalia pentru iubirea ei târzie, percepea gestul ei ca pe unul lipsit de loialitate față de tatăl mort, nu înțelegea în ruptul capului cu ce o cucerise Teodor și cum de îi luase mințile în asemenea hal. Între timp, Rozalia își tăiase părul pe care îl purtase toată viața ei în cozi adunate în coc, și-l ondulase, își făcuse la croitoreasă rochii și fuste de oraș, ieșeau împreună cu Teodor la plimbare, la câte o prăjitură și-o cafea în centru și își vedeau de zilele bătrâneții petrecute împreună. Rozalia uitase de mersul la câmp, de lucratul pământului, acum avea grijă de omul ei, cu care se logodise la biserică, dar nu se căsătorise niciodată ca să nu piardă pensia pe care o primea după soțul răposat.
Au trecut câteva luni, eu n-o întâlnisem de când își croise viața împreună cu Teodor și auzeam doar veștile despre ea de la fiică-sa. Între timp marea zarvă stârnită în sat se potolise, cei doi își duceau tihniți viața după ce înfruntaseră gura lumii și, mai ales, pe cea a copiilor ei. Mărturisesc că nu știam prea bine ce să cred despre toată tărășenia aceasta de iubire izbucnită la o vârstă neverosimilă, eram și eu mult mai tânără și greșeam crezând că la bătrânețe inima se potolește, emoțiile se mai cumințesc, lăsăm nevoia de dragoste să adoarmă încet. O admiram însă pe Rozalia pentru curajul și determinarea ei de a nu se lăsa încătușată de prejudecăți. Era limpede pentru mine că își dorise mai mult de la soartă, dorise să-și depășească status quo-ul în care se simțea pesemne încremenită. Destinul, în rara lui mărinimie, i-l trimisese în cale pe Teodor.
Povestea lor continua să fie discutată în familie ca o ciudățenie, fiica ei rămânând neconsolată mai cu seamă de neînțelegerea idilei mamei sale. Am înțeles însă totul câteva săptămâni mai târziu când, întâlnind-o pe Rozalia, i-am văzut ochii. Rozalia radia de fericire, era pur și simplu strălucitoare, iar în ochi îi scânteiau bucățelele de stea pe care Teodor le plantase acolo.
Guest post by Anca Laslo
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
