Prietenului meu Victor Hugo
Numele meu e Phillip White. Sunt cel mai bogat om din lume. Desigur, doamnă, poșeta din piele de crocodil, buchetul de garoafe și diamantele care strălucesc de pe brățara pe care o purtați sunt făcute de mine, prin una din companiile pe care le dețin. Desigur, domnule, trandafirul de la butonieră, pantofii din piele lucrați manual cu care v-ați lăudat în fața prietenilor și stiloul cu peniță de aur care nu vă lipsește din buzunar provin de asemenea de la una din companiile mele. Povestea mea mi-a trezit interesul abia în primăvara lui 1946. O școală din vecinătatea locuinței mele a luat foc peste noapte. De dimineață, secretarul mi-a adus un cec de 1 milion de dolari pentru semnătură, donația obișnuită care avea să acopere toate costurile. Doar că nu în acea zi. În acea zi liliacul care se încăpățânase să țină companie biroului a înflorit. Grădinarul a încercat să mă scape de el, motivând că face umbră într-o încăpere și așa întunecoasă din cauza prezenței excesive a cărților, dar firavul de la acea vreme s-a prins cu mâinile subțirele de perdelele ieșite la aer și nu le-a mai dat drumul. I-am trimis vorbă șoferului să pregătească automobilul, plecam să văd ce se întâmplase la școală și ce era de făcut. Secretarul a încercat, în zadar, să mă convingă că nu era cazul, că erau alte sute de hârtii de semnat, dar l-am lăsat frământându-și mâinile, abia așteptând să ies din raza vizuală pentru a se servi cu o băutură. Telefoanele disperaților de aprobări aveau să-i macine nervii până la întoarcerea mea. Înainte de a ieși pe poartă am mai aruncat o privire casei. La ce îmi trebuiau cele aproape cincizeci de camere, plus dependințele? Rar mai dădeam petreceri, iar oaspeții mi-i alegeam cu mai multă grijă. Prima tinerețe trecuse, fără să-mi lase mare lucru în brațe.
Rue des Archives/©Rue des Archives/AGIP
Câteva sute de copii rămăseseră fără școală, așa că am mutat școala la mine acasă. Operele de artă valoroase au luat drumul muzeelor, o echipă de constructori a fost adusă să se ocupe de adaptările necesare. Pe lângă copiii ai căror părinți își puteau permite să-i țină la internat, am adus și copiii săraci din împrejurimi. Ceva conștiințe au trebuit luminate prin creșterea salariilor. Până la urmă aranjamentul s-a dovedit a fi un succes.
Locuiam la hotel. Într-o zi un prieten m-a invitat la club, trecea printr-o perioadă mai grea și avea nevoie de ajutor. După cină am rămas să mai savurez un pahar cu vin în compania ziarelor. Unul din băieții care se ocupau cu servirea băuturilor m-a întrebat dacă nu doream să citesc și niște ziare franțuzești, pe care niște oameni de afaceri, ce trecuseră prin oraș, le lăsaseră la bar. M-am bucurat de companie. Am mai comandat un pahar cu vin, savurând zumzetul celor ce nu aveau pentru cine să se întoarcă acasă și poate tocmai starea aceea de bine mi-a purtat ochii către rubrica de anunțuri, unde o respectabilă doamnă La Gruyère își căuta valet. A doua zi mi-am cumpărat un nou trusou, foarte modest, am împachetat totul cu grijă și am zburat spre sudul Franței. Madame La Gruyère moștenise o avere destul de consistentă din familie și de pe urma soțului care căzuse în război. Se îndrepta spre patruzeci de ani, dar nu foarte grăbită. Castelul ce aparținuse familiei soțului fusese transformat în școală de fete. Madame adusese niște călugărițe din nord și le încredințase educația fetelor din împrejurimi. Madame se ocupase de problemele administrative, dar între timp descoperise că îi plăcea mai mult să scrie povești pentru copii, așa că a recurs la angajarea unui valet pe modelul englezesc, care să preia grijile casei. Se mutase în fosta casă a grădinarului, transformată într-un mic conac, foarte primitor, dar modest. M-a angajat imediat, fără să arunce o privire scrisorilor de recomandare pe care eu însumi mi le scrisesem. După o săptămână de supraveghere, fără a interveni, mi-a înmânat carnetul de cecuri și m-a invitat la cină drept mulțumire. La cină mai erau prezente bucătăreasa și menajera, care se simțeau în largul lor. Madame detesta să fie apelată Madame și m-a rugat și pe mine s-o strig Albertine. Foloseam titlul oficial doar în prezența aristocraților cu ifose, care o vizitau doar pentru a mai avea ceva de bârfit sau dacă rămâneau fără bani de plătit servitorii. După masă am jucat cărți.
Înainte de Crăciun s-a organizat mare bal mare, la care fuseseră invitate persoane importante aflate în vacanță sau în trecere. Albertine a acceptat invitația doar pentru că se strângeau bani pentru orfani. Între timp o lămurisem să cumpere un automobil, m-am ocupat personal de alegere, doar că Albertine nu mi-a cerut să o însoțesc la petrecere ca șofer, ci ca partener. Închipuiți-vă fețele celor cărora le servisem cafea! Printre invitați se afla și ambasadorul Statelor Unite, care m-a tras deoparte:
-Băiete, am auzit că te-ai retras, dar nu mi-am închipui că e atât de grav. Caută-mă, te rog, la ambasadă, sunt sigur că îți găsim ceva până te pui pe picioare!
Îl ajutasem cândva într-o problemă foarte delicată. Pentru o secundă a crezut că era vorba de o femeie, dar apoi i-a aruncat o privire Albertinei și s-a liniștit.
De a doua zi toată protipendada a început s-o numească Libertine. Cu ajutorul automobilului călătoream mult. Era interesată de zone sărace, pe unde era nevoie de ajutor. Uneori mă întreba dacă mai aveam finanțe, îi spusesem că investisem cu succes și o duceam foarte bine. Nu cred să-mi fost vreo persoană vreodată mai recunoscătoare.
După ceva ani mi-a cerut să caut un loc mai liniștit, unde să putem să ne mutăm cu toții. Zona în care locuiam prospera, dar ea auzea numai gălăgie. I-am prezentat un album cu castele scoase la vânzare, cu vile discrete din diverse colțuri ale lumii. S-a dus la unul din rafturile bibliotecii, a scos afară câteva broșuri campestre și mi-a arătat o căsuță cu câteva camere, scăpată pe șalele unui munte, la marginea pădurii. A fost destul de greu să găsesc o astfel de casă, săracii lăsați în urmă de orașe nu-și vindeau decât forțați locul de naștere. Bucătăreasa a preferat să rămână la conac, unde Albertine i-a adus toată familia, după care i l-a făcut cadou.
Viața la țară nu a speriat-o deloc. Menajera a rămas cu noi, Albertine era singurul copil pe care îl avusese în grijă. Ziarele ajungeau cu întârziere, din când în când plecam cu căruța în oraș, aducând provizii pentru tot satul. Albertine i-a ajutat pe săteni să-și ridice o biserică, le-a făcut școală și atelier de țesătorie. Ea preda franceza, în timp ce eu îi învățam pe copii limba engleză. I se spunea Doamna Alba.
Sătenii m-au ajutat să fac o sanie și mi-au vândut doi cai. Într-o zi, în timp ce mânam caii de sub două rânduri de pături de lână, cuibărită în mine, mi-a spus că citise în ziar că în nu știu ce sat din China orezul mucegăise, iar în Rusia niște bătrâni muriseră de frig. Uneori îmi cerea să opresc sania și să privim la stele, neștiind că, de fapt, stelele ne priveau pe noi.
Când am început să simțim povara toamnei mi-a cerut să ne căsătorim, ca să nu rămân la mila rudelor. Erau zile în care aș fi vrut să mă târâi pe genunchi până la locul unde ședea în iarbă, scriind povești, dar m-ar fi mustrat, înțeleaptă, că nu se face. Alteori trecea pe lângă fotoliul în care citeam, în drum spre bucătărie sau înspre rafturile cu cărți, se apleca peste spătar și mă săruta pe creștet, după care dispărea ca și cum nici nu ar fi fost, neștiind ce clocot trezea în mine. Acum o privesc cosând o rochiță pentru botez, din ce a mai rămas din voalul ei de mireasă, pentru fetița învățătorului. În curând se va duce la bucătărie, unde o femeie din sat pregătește deja turtițe pentru copiii care în curând vor râde pe la geamuri, în drumul lor dinspre școală înspre case.
– À bientôt, Madame … et merci!, mimând o bezea.
– Good bye, Sir!, mimând o plecăciune.
Se ridică de pe scaun, dar, parcă ca să mă surprindă, vine înspre mine și mă ia brațe, sărutându-mă așa cum mă gândeam că ar fi fost bine să fac eu.
– ÃŽÈ›i aduci aminte de chinezii aceia rămaÈ™i fără recolta de orez, despre care È›i-am vorbit? Au ridicat trei ferme agricole din nimic, iar celor din Siberii niÈ™te copii le-au trimis scrisori de recunoÈ™tință È™i haine călduroase.
– Și sărutul pentru ce a fost?
– Pentru că È™tii să asculÈ›i.
Am iubit multe femei, femei puternice, regine, femei fragile, femei frumoase, femei răzbătătoare, femei viclene, dar doar Albertine mi-a umplut sufletul de copii.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Citiți la timp, altfel copilul interior și nevoia lui de povești îți pot face surprize
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
