Continuare de aici.
Am avut parte de câteva interacțiuni cel puțin interesante în ultimele luni. De fiecare dată când ne vedeam cu grupul de prieteni, ne uitam profund unul în ochii celuilalt, ne zâmbeam, ne vorbeam politicos și oarecum reținut. Doar atât. Nimic mai mult, niciun cuvânt despre noi, nicio întâlnire numai noi doi, nimic. E clar că niciunul nu-și dorește să-și rănească partenerul.
Toată energia asta s-a acumulat până în punctul în care nu am mai reușit să o ținem ascunsă în noi. Ce s-a întâmplat?
În grupul nostru de prieteni a avut loc recent o nuntă la care, bineînțeles, am fost invitați amândoi împreună cu partenerii noștri.
Nunta a avut loc la un restaurant minunat în mijlocul pădurii, un loc idilic.
Deși nu am stat la aceeași masă, am avut grijă să ne poziționăm în așa fel încât să avem posibilitatea să ne observăm și să ne privim pe furiș, așa cum ne-am creat obiceiul în ultimele luni.
După aperitiv și dansul mirilor am ieșit pe ring sa dansăm și în toată învălmășeala am ajuns unul lângă altul.
L-am simțit cum, din “greșeală”, îmi tot atingea mâna în timp ce dansam și-l simțeam cu coada ochiului că mă privește.
La un moment dat, se apleacă și îmi șoptește la ureche să ies în 10 minute afară, să ne vedem pe balansoarul din curtea restaurantului, lângă pădure.
Mi s-au înmuiat picioarele și pentru că era atât de aproape de mine, dar și pentru că m-a invitat, după atâta vreme și priviri furate, să povestim doar noi doi. L-am văzut că a ieșit pe ușă, am așteptat câteva minute și am ieșit și eu.
Mi-e greu sa exprim în cuvinte emoția ce o simțeam în timp ce pășeam către el și mă uitam fix in ochii lui. Oricât încercam, nu îmi puteam reține zâmbetul acela tâmp. Și lui îi era luminată fața de un zâmbet răvășitor, parcă nu mai văzusem în viața mea un bărbat atât de frumos.
Stăteam acum ca doi copii, unul lângă altul, pe balansoar și mi-a zis așa:
Trebuia să avem discuția asta mai demult, dar nu am avut curaj să-ți zic că mă gândesc la tine în fiecare zi, că nu pot să dorm noaptea din cauza asta și că ai cel mai frumos zâmbet din lume.
Mi-a fost greu să leg două cuvinte, însă i-am spus că și eu trec prin asta și l-am întrebat dacă e conștient ce putere are în privire. Și-a lăsat privirea în pământ ca un copil rușinat.
Apoi zâmbetele acelea tâmpe și bucuria s-au transformat într-o profundă durere, cred că și el a simțit la fel, pentru că discuția ce a urmat a fost foarte grea.
L-am întrebat dacă este pe aceeași lungime de undă cu mine în hotărârea de a nu ne răni partenerii și de a nu încălca promisiunea făcută de fiecare dintre noi când ne-am căsătorit.
A spus doar atât: da. S-a ridicat și a plecat.
Ne-am evitat privirea dureros întreaga zi și m-am uitat cu lacrimi în ochi la el când a plecat de la eveniment. El nu m-a privit. Dar sunt împăcată știind că suferim doar noi, nu și alții.
Oare data viitoare când ne vom vedea, cum mă va privi?
Guest post by Lexa
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
