Cei doi se cunoșteau din Berlin, dinainte de război, unde frecventau barul hotelului Eden, unul dintre cele mai elegante și mai scumpe din oraș. Fără consecințe romantice atunci. Dar se vor reîntâlni în America. Amândoi erau faimoși, independenți financiar, părăsiseră Germania și îi urau pe naziști în egală măsură – ea nu a acceptat să facă parte din mașinăria de propagandă (am scris aici), iar lui i-au fost arse cărți.
26 aprilie 1939, Hollywood, credit: AFP/AFP/Getty Images. Erau deja iubiți.
Remarque publicase în 1928 romanul „Nimic nou pe frontul de vest” ce va fi ecranizat doi ani mai târziu, apoi în 1979 și cu un enorm succes în 2022 (nominalizat la nouă categorii la Oscar, a primit patru). Marlene era prima actriță germană ajunsă celebră la Hollywood, în 1937 era printre cele mai bine plătite actrițe (suma pe care o primește pentru filmul “Knight Without Armour”, care nu a avut succesul scontat – aproape jumătate de milion de dolari – o donează pentru ajutarea refugiaților de război) și în 1939 primește cetățenia americană.
Giacomelli © Comune di Venezia – Archivio della Comunicazione (pe treptele care duc la terasa Excelsiorului, Erich este cel din stânga)
În septembrie 1937, o Marlene oarecum nemulțumită, în curs de recuperare după recentul eșec cu filmul lui Korda, Knight Without Armour, venise la Festivalul de Film și stătea la Hotel des Bains de pe Lido di Venezia cu regizorul Josef von Sternberg, cu care făcuse șapte filme între 1930 și 1935. Și despre care chiar fiica actriței povestea că era teribil de îndrăgostit de Dietrich și că așa ar fi rămas toată viața.
Erich Maria Remarque a venit și a rugat-o să danseze… A urmat aventura lor scurtă, dar intensă, care i-a redat actriței încrederea.
Marlene cu Josef
În iubirea lui Erich pentru Marlene Dietrich, de care a început să se desprindă la sfârșitul anului 1940, dar fără să renunțe pe deplin la ea, el a fost partea „mai slabă”. Pasiunea a fost întru totul reciprocă. Marlene Dietrich corespundea în întregime idealurilor lui Remarque, însă îl supunea permanent chinurilor geloziei.
Hollywood, 1940, anul despărțirii celor doi – Erich Maria Remarque (22 iunie 1898-1970) și Marlene Dietrich (1901-1992), la premiera filmului “Pinocchio”. Foto:Everett
Scrisorile lui Remarque pentru Marlene Dietrich, majoritatea scrise în intervalul 1937-1949 au fost adunate într-un volum de editorii Werner Fuld și Thomas F. Schneider. Volumul a fost tradus în 2021 pentru Editura Polirom de către Mariana Bărbulescu sub titlul ”Spune-mi că mă iubești: Mărturii ale unei patimi”. Un ajutor considerabil pentru întocmirea acestui volum a oferit Maria Riva, fiica Marlenei, cea care semnează și un cuvânt-înainte. Din păcate, nu putem citi și scrisorile actriței, acestea fiind distruse de cea care a devenit mai târziu soția scriitorului. Scrisorile nu sunt datate de către autorul lor, ci sunt postdatate (cu relativitate implicită), în funcție de contextele invocate în ele sau după jurnalul scriitorului.
„Cel mai frumos roman de dragoste din secolul XX este alcătuit din scrisori.” (Die Welt)
„…o corespondență de dragoste în stare pură, poetică, tandră, exaltată, ingenioasă, melancolică.” (Brigitte)
„…ultima mare poveste de iubire din secolul XX, o iluzie grandioasă, plină de minciuni și autoamăgire, dar luminată de focul bengal al cuvintelor lui Remarque, care n-a fost niciodată atît de scriitor ca în aceste scrisori intime adresate iubitei sale reci.” (Werner Fuld)
Mai jos, câteva fragmente de corespondență.
St. Moritz, 13. 01. 1938
Iubită dulce, scrisorile tale au sosit. Sunt fericit și nefericit că le am. Fiindcă tu cu siguranță m-ai uitat între timp sau nu mă mai placi sau nu mă mai vrei – și poate că scrisorile nu mai sunt decât un fermecător și mare amurg, pe când soarele a asfințit deja. Amândoi avem niște nervi grozav de iuți și e greu să fim despărțiți mult timp.
St. Moritz, 02. 02. 1938
Poate că suntem despărțiți deja de prea multă vreme, poate că ne cunoaștem de prea puțin timp, poate că nimic nu e adevărat, poate că aud prea puțin despre tine și poate că totul nu e decât cealaltă față a lui Ianus, care se holbează la mine întunecat și solitar, iar eu nu trebuie decât să întorc capul și chipul pe care îl iubesc e din nou aici – blând, cu ochi adânci și buzele tuturor visurilor de tinerețe.
Porto Ronco, 04. 04. 1938
Suntem atât de asemănători – mereu simt ce urmează să-mi răspunzi. Trăim sub aceleași stele. Tu ești născută la sfârșitul lui decembrie și eu, la sfârșitul lui iunie. În astrologie există mereu o potrivire la capătul intervalelor de șase luni – ianuarie și iulie, iunie și decembrie. Au aceleași constelații – și destine asemănătoare. Noi suntem protejații zbuciumați ai lui Jupiter la marginea beznei lui Saturn.
Paris, 25. 09. 1938
Parcul Luxemburg în ploaie – mormintele lui Chopin și Heine sub frunzișul umed – sombre dimanche –
Am găsit într-un mic bistro vinul de Vienne (n.r. – oraș din Franța, pe malul fluviului Ron) pe care l-am iubit – uite-l – să-l beți nu prea rece, în vreme ce afară ploaia cade pe străzi, iar despărțirile mărunte stau la ferestre –
Porto Ronco, 14. 12. 1938
Ai râs adesea când îți spuneam că ne-am fi putut cunoaște în vremuri demult trecute – și că atunci, în barul Eden, aș fi știut deja că nu vei mai pleca din viața mea. Îmi răspundeai că în tot acest timp n-aș fi făcut prea multe pentru asta și e adevărat. Însă în realitate, mai mult decât orice altceva, este și o dovadă. Am știut, dar așa cum știi ceva ce încă nu s-a materializat. Era în același timp dorință și retragere, poate și o teamă vagă să nu-mi pierd libertatea, era vântul sorții, pe care îl simțeam în ceafă.
Porto Ronco, 11. 02. 1939
Draga mea, au sosit aici câteva reviste de cinema; le-am răsfoit și le-am dat deoparte, profund îngrozit. Ce cauți tu printre botocudos (n.r. – denumire care se referă la indienii din pădurile braziliene) ăia? Undeva am văzut și o fotografie de-a ta – cică ai fi pe locul al treilea la frumusețea picioarelor – nu mai știu cine le avea pe cele mai frumoase și cine era pe locul al doilea, probabil Shirley Temple sau Sonja Henje sau vreo altă bucată de carne inexpresivă. Ce maniere de măcelari!
1952, New York, foto Milton H. Greene
New York, 31. 10. 1942
Ah, despărțirile noastre! La Cherbourg, pe chei, când nava uriașă luneca spre larg și câteva chibrituri fâlfâiau în vânt – (eu eram o mică lumină și ardeam în cârciumi), la Paris, de fiecare dată când mă îmbolnăveam și făceam febră, și la Antibes, unde l-am lovit pe tânăr cu mașina, ah, despărțirile astea, când nu știam niciodată dacă ne vom revedea, într-o lume care se făcea fărâme – și apoi ne vedeam iarăși și apoi a venit ultima dată.
Marlene a iubit și a fost iubită de mulți bărbați. Am scris despre iubirea disperată pentru actorul francez Jean Gabin, dar și despre pasiunea nesincronizată dintre ea și Hemingway.
Citiţi şi
Hemingway și Dietrich – o pasiune nesincronizată
De ce picioarele femeilor au stârnit mereu imaginația bărbaților
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
