Pe 27 octombrie 1938 este inaugurată, la Târgu Jiu, “Coloana fără sfârșit”, celebra sculptură a lui Constantin Brâncuși. Coloana are o înălțime de 29,35 metri și este compusă din 16 moduli octaedrici suprapuși, respectiv având la extremitățile inferioară și superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiți „mărgele” de către autorul lor. Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea originală era „Coloana recunoștinței fără sfârșit” și a fost dedicată soldaților români din Primul Război Mondial căzuți în 1916 în luptele de pe malul Jiului.
Meşterii, lucrând la „mărgele“, în atelierul din Petroşani Foto: Arhivă personală Sorana Georgescu-Gorjan
Iată mai jos povestea Coloanei spusă de Sorana Georgescu-Gorjan, fiica inginerului Ştefan Georgescu-Gorjan, care a lucrat împreună cu Brâncuşi la ridicarea „Coloanei fără sfârşit“ de la Târgu-Jiu. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu a tăiat panglica atunci când lucrarea a fost finalizată.
Weekend Adevărul: Constantin Brâncuşi a fost bun prieten cu bunicul şi apoi a lucrat cu tatăl dumneavoastră, ba chiar a locuit în casele lor din Craiova şi Petroşani. Cum s-au apropiat?
Sorana Georgescu-Gorjan: Ion Ciobanu, bunicul meu, şi Constantin Brâncuşi s-au împrietenit la Craiova, pe la începutul anilor 1890. Ion era prim-vânzător la Marele Magazin de Manufactură şi Mărunţişuri „La Steaua Colorată“, de pe strada Madona Dudu din Craiova, iar Constantin era băiat de prăvălie la bodega-băcănie a lui Ioan Zamfirescu, care locuia la câteva case distanţă şi cu care Ion se avea bine. Erau cunoscuţi „Zamfireştii“ – câştigaseră şi la loterie la un moment dat. Bunicul era originar din Godineştii Gorjului, un sat apropiat de Hobiţa lui Brâncuşi. La majorat, bunicul şi-a schimbat numele în Georgescu-Gorjan, pentru că i se spunea adesea că e fiul lui Gheorghe din Gorj. Nu-i plăcea numele de Ciobanu, aşa cum nici lui Brâncuşi nu i-a plăcut să pască oile.
Schiţa viitoarei Coloane a Infinitului, desenată de Brâncuşi pe o fotografie făcută în locul unde urma să aibă loc construcţia
Foto: Arhivă personală Sorana Georgescu-Gorjan
Bunicul era orfan de ambii părinţi, iar Brâncuşi era orfan de tată – iar acest destin asemănător pare să-i fi apropiat. Într-un fel, bunicul, mai mare cu şapte ani decât „Costache“, i-a devenit bun sfătuitor şi l-a luat sub aripa lui. Împreună cu un domn, Grecescu, căruia Brâncuşi i-a fost mereu recunoscător pentru că l-a ajutat să intre la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova – el având doar trei clase din patru terminate – s-a preocupat de soarta lui. Aşa cum spuneaţi, l-a găzduit, vreo doi ani, din 1893 până în 1895, până ce a fost admis la internat, într-una din camerele în care locuia împreună cu fratele său mai mic. Mai târziu, bunicul l-a mai primit încă o vreme, în timpul în care Brâncuşi îşi efectua serviciul militar fără încazarmare. Şi, în semn de prietenie, proaspătul absolvent de Belle-Arte i-a făcut bunicului un bust din ghips, care azi se găseşte la Muzeul Naţional de Artă al României.
Prietenia a continuat şi cu tatăl dumneavoastră, Ştefan Georgescu-Gorjan. Povestiţi-ne în ce împrejurări s-au cunoscut ei.
Sigur că după ce a plecat la Paris, bunicul a mai corespondat cu Brâncuşi – îşi trimiteau constant ilustrate. Pentru că tata era inginer-şef la Atelierele Centrale din Petroşani şi avea pasiunea limbilor străine – franceza, italiana, germana – îl trimiteau în diverse deplasări. Şi a mers în Paris, prima oară, în 1934. Bineînţeles că s-a dus să-l vadă pe Brâncuşi, care l-a primit cu plăcere, doar era băietul prietenului său. Tata povestea că i-a pus muzică, la un patefon făcut de el. Avea discuri cu muzică din toată lumea, în special populară. Culmea e că nu le punea să fie ascultate obişnuit, pe centru, ci aveau o gaură separată şi tocmai de aceea muzica suna foarte ciudat. Asta era una dintre distracţii. Apoi l-a invitat într-un restaurant, era într-o zi „fără carne“. Brâncuşi postea miercurea şi vinerea. Şi mereu era foarte preocupat de mâncare. Mai târziu, când a locuit o vreme la tata, la Petroşani, i-a zis: „O să mă ocup eu de-acum încolo de mâncare, că nu-mi place mâncarea asta ardelenească, cu tot felul de sosuri, grasă“. Or, bucătăreasa tatălui era furioasă pentru că n-avea decât să care coşul lui Brâncuşi când mergeau la piaţă. El pregătea mămăliguţă cu brânză, salate, mâncăruri mai uşoare.
Cum au ajuns totuşi să colaboreze pentru construirea, la Târgu-Jiu, a Coloanei Infinitului?
După acea primă întâlnire între ei doi, care a fost prin decembrie 1934, Brâncuşi l-a invitat pe tata să vină de Sfântul Ion ca să-l serbeze în absenţă pe Ion, bunicul. Iar tata s-a întors. Şi atunci, Brâncuşi i-a zis că se gândeşte să facă un monument şi i-a arătat coloanele din lemn din atelierul său pe care începuse să le facă încă din 1917. De fapt, el primise de la Arethia Tătărescu, soţia prim-ministrului Gheorghe Tătărescu, invitaţia să ridice un monument pentru eroii din Târgu-Jiu căzuţi în Primul Război Mondial. Brâncuşi se gândea la o coloană fără sfârşit. Şi l-a întrebat pe tata dacă, la fel precum coloanele din lemn, se pot face unele de dimensiuni mai mari şi din metal. Tata, care era inginer electromecanic, i-a dat soluţia construcţiei cu un stâlp de oţel, bine înfipt în pământ, pe care să se ridice, ca nişte mărgele, acele elemente. Lui Brâncuşi i-a plăcut ideea şi i-a trimis o scrisoare de răspuns Arethiei în care îi spunea că e de acord să facă monumentul respectiv. Foarte frumos a scris atunci Brâncuşi: „Mă simt ca un ucenic în ajunul de a deveni calfă şi nu se putea ca propunerea să pice mai bine“. Şi atunci i-a propus tatălui să lucreze cu el.
A fost grea colaborarea cu Brâncuşi? Era exigent?
Până să se apuce efectiv de treabă, au trecut vreo doi ani, timp în care tata s-a mai dus de câteva ori la Paris să discute din ce materiale o să fie construită coloana, care sunt costurile, cât o să dureze şi tot aşa. Prin 1937, Brâncuşi a venit în ţară şi a fost găzduit în casa tatei, la Petroşani, pentru a stabili dimensiunile monumentului şi a ciopli un model de modul. Brâncuşi avea o singură pretenţie: ca o „mărgea“, modul, element, cum vreţi, să aibă aceeaşi proporţie pe care o respecta o coloană de lemn făcută de el. Poate pare o explicaţie prea matematică, dar e necesară: coloanele erau alcătuite dintr-o succesiune de elemente identice cu jumătăţi la capete, care asigură această idee de „fără sfârşit“. Iar Brâncuşi a zis că proporţia între baza mică, baza mare şi înălţimea unui modul să fie în raportul 1-2-4. Au făcut şapte mii de încercări şi până la urmă au ajuns la formula de 45 de centimetri cu 90 de centimetri şi având 1,80 de metri înălţimea. Cât un om. Ele fiind una peste alta în continuare, oferă senzaţia de „om peste om“ şi această idee i-a plăcut. Apoi, totul a fost relativ simplu, construit cu o schelă – totul a durat trei luni. Şi au ajuns la 15 „mărgele“, care au aproape 30 de metri înălţime.
N-au întâmpinat nicio problemă pe perioada lucrărilor?
Absolut niciuna, niciun accident. Au fost meşteri foarte buni. Pentru că în zona aceea, la Valea Jiului, începuse să se dezvolte mineritul, veniseră muncitori din toate părţile – cehi, unguri, nemţi, italieni, care au lucrat la fundaţie şi la ridicarea coloanei. Ţin minte însă că, la început, Brâncuşi a trebuit să facă un model de „mărgea“, ca să fie turnat în fontă. Şi modulul a fost făcut mai întâi din lemn de tei, care era foarte bombat şi Brâncuşi a stat nu-ştiu-cât timp ca să cioplească o faţetă. Lucrătorii erau nervoşi: „Ce face, domnule, ăsta aici? Ce tot freacă atâta?“, se întrebau. Sau, odată, la începutul lucrărilor, a venit în vizită doamna Tătărescu. Unul dintre modulele pe care le făcuseră era crăpat. Aşa că l-au aşezat într-un fel ca să nu-l vadă. Şi n-a observat. Sigur că, până la urmă, au înlocuit modulul cu unul bun.
Ştefan Georgescu-Gorjan, inginerul-şef al „Coloanei Infinitului“
Foto Arhivă personală Sorana Georgescu-Gorjan
Au fost mulţumiţi de rezultatul final? Cum a decurs inaugurarea din octombrie 1938?
Din păcate, nici tata şi nici Brâncuşi nu au participat la inaugurare, care fusese amânată de foarte multe ori. Şi atunci, pe 27 octombrie, când a avut loc, tata era plecat din ţară. În plus, atunci se schimbase puterea politică, începuseră să apară articole în presă despre banii consumaţi aiurea pentru un monument la Târgu-Jiu. Brâncuşi, confuz de întârzierea inaugurării, a plecat şi nici nu s-a mai întors. Pentru tata, însă, această lucrare a însemnat enorm toată viaţa. Brâncuşi i-a mai propus apoi să meargă cu el în India să lucreze împreună la un alt monument, însă tata urma să se căsătorească şi a preferat să rămână. De-a lungul timpului, s-a străduit să participe la restructurările făcute coloanei şi, cu puţin înainte să moară, în 1985, a avut bucuria ca angajaţii de la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă „Incerc“ să realizeze un studiu în care au constatat că era în perfectă stare. Cumva, tata a murit liniştit că, uite, coloana „lui“ e bine.
Brâncuși (cu spatele), în timpul ridicării Coloanei
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
