Nu există izvoare istorice certe privind „data de naștere” a bradului de Crăciun. Dar legenda spune că „tatăl” lui ar fi nimeni altul decât reformatorul religios german de la mijlocul veacului al XVI-lea, Martin Luther. El a inventat pomul de Crăciun. Într-o noapte de iarnă din 1536, Luther se plimba printr-o pădure de pini lângă casa lui din orașul Wittenberg, când, uitându-se la cer a văzut mii de stele care străluceau între crengile pinilor. Această experiență minunată l-a inspirat să așeze un brad luminat cu lumânări și în casa lui, pentru a reaminti astfel familiei sale, îndeosebi copiilor, despre cerul înstelat de unde venise în lume Mântuitorul lor.
Legenda poate avea un mare procent de adevăr, întrucât este cunoscut faptul că Reforma protestantă a anulat tradiția iconografică a Vestului, toate bisericile transformate din catolice în evanghelice sau calvine fiind practic văruite, pentru a li se acoperi frescele religioase care le împodobeau. Imaginile și simbolurile religioase au fost drastic eliminate de Reformă, ritualurile catolice ale vremii de atunci au fost masiv simplificate dacă nu de-a dreptul anulate. Pentru a umple acest gol rămas în viața religioasă a oamenilor, este foarte posibil ca Luther să fi inventat bradul luminat de Crăciun.
Prima mărturie documentară a brazilor decorați de Crăciun în Germania datează din anul 1605. Un scriitor anonim a descris cum, în sezonul sărbătorilor de iarnă, numite în țările de limbă germanică Yuletide[1], locuitorii din Strasburg (Uckermark) au pus brazi în saloane, împodobiți cu trandafiri tăiați din hârtie colorată, mere, napolitane, folie de aur, dulciuri etc.
În alte părți ale Germaniei, ramuri de copaci sau o singură ramură de tisă au fost aduse în interior la Crăciun în loc de brazi.
De altfel, și la români se cunoaște tradiția ramurilor de copaci, în special a ramurii de măr înflorit, la Crăciun.
În colindele românești se cântă, în plină iarnă, despre „florile dalbe, flori de măr” sau despre „măruț, mărgăritar”. Refrenul „florile dalbe” sugerează că uratul era cândva ȋnsoţit de atingerea gazdelor, uşilor şi caselor cu o ramură de măr ȋnflorită. Ramurile de măr se rupeau din pom şi se puneau ȋn apă la căldură, urmând ca la sfârşitul lunii decembrie acestea să ȋnflorească. Unele surse susţin că acest obicei avea loc ȋn data de 21 noiembrie, când se sărbătoreşte Intrarea Maicii Domnului ȋn Templu, iar alte izvoare descriu acest eveniment ȋn ziua Sfântului Andrei, ȋn data de 30 noiembrie. În Vest, am întâlnit tradiția ramurii de măr puse în apă în ziua Sfintei Varvara, adică pe 4 decembrie. Ȋntr-o altă interpretare, este vorba de nuieluşa primită de copii de la Sfântul Nicolae, de fapt o ramură de măr, care urma să fie pusă ȋn apă, iar dacă ȋnflorea semnifica iertarea celui care o primise.
sursa foto: ziaruldeiasi.ro
Citarea ramurii de măr ȋn colinde avea rolul de a transfera omului calităţile atribuite plantei, energia şi vigoarea, şi este ȋnrudită cu obiceiul sorcovitului de Anul Nou.
Poetul englez Samuel Taylor Coleridge (1772-1834) a vizitat regiunea Mecklenburg-Strelitz din Nordul Germaniei în decembrie 1798 și a fost foarte impresionat de ceremonia cu ramura de tisă la care a asistat acolo, descriind-o într-o scrisoare din 23 aprilie 1799 adresată soției: „În seara dinaintea Zilei de Crăciun, unul dintre saloane, în care părinții nu trebuie să meargă, este luminat de către copii; o ramură mare de tisă este fixată pe masă, la o distanță mică de perete, o multitudine de lumânări mici sunt fixate în ramuri, iar hârtia colorată și alte podoabe atârnă și flutură pe crengi. Sub această ramură, copiii își prezintă cadourile pentru părinții lor, ascunzând încă în buzunare ce intenționează unul pentru celălalt. Când sunt invitați și apar părinții în cameră, fiecare copil își prezintă micul dar; ei le scot unul câte unul din buzunarele lor și le oferă cu sărutări și îmbrățișări.” Din această mărturie reiese faptul că odinioară cei mici, pruncii, ofereau cadouri de Crăciun adulților, în amintirea faptului că Pruncul Dumnezeu S-a făcut dar lumii.
În România, bradul de Crăciun a fost împodobit pentru prima dată în palatul regelui Carol I de Hohenzollern, în anul 1866, iar de atunci românii au preluat această tradiție. La început, bradul era ornat cu lumânări, fructe, flori de hârtie sau biscuiți. În timp, s-a trecut la ornarea acestuia cu altfel de podoabe: globulețele de sticlă, beteală, bomboanele de ciocolată, instalațiile luminoase electrice, decorațiuni naturale hand made.
Există, de asemenea, obiceiul ca în vârful bradului de Crăciun să se așeze o stea, simbol al stelei care i-a călăuzit pe magi până la Betleem. În Vest, sub brad sau lângă el este așezată și o iesle mică, cu o păpușă prunc în ea – simbol al Pruncului Hristos, sau chiar o peșteră în miniatură, în amintirea sălașului din Betleem în care Hristos a venit în lume. Peșterile de Crăciun sunt, de altfel, obiecte consacrate în tradiția catolică, în fiecare biserică fiind amenajate, în perioada Crăciunului, astfel de simboluri ale Nașterii Domnului.
Deși este, cu certitudine, o tradiție târzie a creștinilor, bradul de Crăciun are și o argumentare biblică, evanghelică, el fiind simbol pentru Însuși Hristos. Iisus Hristos este „lemnul verde” despre care El vorbește în relatarea din Evanghelia după Luca: “Şi pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din ţarină, i-au pus crucea, ca s-o ducă în urma lui Iisus. 27. Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau. 28. Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. 29. Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! 30. Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne. 31. Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?” (Luca, 23: 27-31)
În cazul ramurilor de măr, și ele folosite de creștini odinioară ca simbol al Crăciunului, argumentul evanghelic este cel din evanghelia după Matei, capitolul 21. Mărul este un pom roditor comun foarte apreciat în spațiul central european, locul unde s-a născut tradiția bradului și ramurilor de Crăciun.
Ca o derivație a bradului de Crăciun, creștinii ornează și așa numitele coronițe de Crăciun, agățate pe ușile de la intrare, cercul fiind un simbol al perfecțiunii, al plenitudinii. La Crăciun, Planul Creației lui Dumnezeu se împlinește, se „rutunjește”, prin Nașterea Fiului lui Dumnezeu ca Om. Dumnezeu avea planul acesta – „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” – în „proiectul de execuție” încă dinaintea creării omului, anume asumarea de către El a naturii umane, pentru ca astfel această natură să-L cunoască, să fie în comuniune cu El. Nașterea lui Dumnezeu în istorie este expresia desăvârșitei iubiri a lui Dumnezeu pentru om, a planului Său originar cu omul: comuniunea iubitoare. Dumnezeul-Creator înomenit se face astfel El Însuși Ușa prin care umanitatea poate intra la/în Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu cu omul, cu toată Creația Sa, este împlinit prin Nașterea Fiului lui Dumnezeu ca Om, iar creștinii proclamă acest lucru (și) prin coronițele verzi împodobite atârnate pe ușile lor.
În Vest, o coroniță verde cu patru lumânări în ea se așează pe masă în casele credincioșilor, dar și în biserici, în perioada Adventului – cea de patru duminici premergătoare Sărbătorii Nașterii Domnului. Începând cu prima duminică a Adventului, aprinderea unei lumânări poate fi însoțită de o lectură biblică, timp devoțional și rugăciuni. O lumânare suplimentară este aprinsă în fiecare săptămână următoare, până când, până în ultima duminică înainte de Crăciun, toate cele patru lumânări sunt aprinse. Multe coroane de Advent includ o a cincea lumânare în mijlocul coroanei – simbol pentru Hristos, care este aprinsă în ajunul Crăciunului sau în ziua de Crăciun. La finalul Adventului, toate lumânările ard. Căci Lumina a venit pe Pământ.
Și tradiția coroniței de Advent este tot de sorginte luterană, ca și bradul de Crăciun. Deși imensa majoritate a oamenilor contemporani nu mai asociază tradiția bradului de Crăciun sau a coroniței cu Hristos și Nașterea Lui, toți o agreează și cultivă, în forme mai mult sau mai puțin creștine. Bucuria Darului făcut umanității în umila peșteră a Betleemului, acum două milenii, rămâne însă, în modul cel mai adecvat trăită, manifestată, în comuniunea atât de pregnant cultivată de iconografia și imnografia bizantine ale Sărbătorii Nașterii Domnului, cu rădăcini adânci în Biblie, în Creștinismul primar, în teologia patristică și în Tradiția Bisericii.
Pe Maria Mihaela Stan o găsiți acasă la ea, aici.
[1] Yule sau Yuletide (“Yule time” sau “Yule season”) este un festival păgân observat de popoarele germane istorice. Termeni cu un echivalent etimologic la Yule sunt folosiți în țările moderne de limbă germanică pentru Crăciun cu ritualurile sale religioase, dar și pentru sărbătorile din acest sezon. Exemplele includ jul în Suedia, Danemarca și Norvegia, jól în Islanda și Insulele Feroe, joulu în Finlanda, Joelfest în Friesland, Joelfeest în Olanda și jõulud în Estonia. Astăzi Yule este, de asemenea, folosit într-o măsură mai mică și în lumea vorbitorilor de limbă engleză ca sinonim pentru Crăciun. Cramele și tradițiile de Craciun de astăzi, cum ar fi jurnalul de Yule, capra Yule, mistrețul de la Yule, cântând Yule, și alții provin din păgânii Yule. Astăzi, evenimentul este sărbătorit în Heathenry și în alte forme de păgânism modern.
Citiţi şi
Trufe de ciocolată sau eclere?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
