Povestea Agafyei din Kypros

Cu ani în urmă, trăiau în Insula Kypros, într-un sat din Valea Cedrilor din districtul Nicosia, două familii care nu își vorbeau niciodată.

Cei din familia lui Kostas Anaximandros, și cei din familia lui Yousuf Davidoglu.

Kostas era grec și era meșter pietrar. Scotea adică piatră din munte, o spărgea, o netezea, si apoi o vindea celor care își construiau case sau își întăreau curțile și grădinile cu ziduri de piatră. Avea doi băieți tineri, Andreas, de 22 de ani și Hipatios, de 24 de ani care lucrau alături de el la scosul și căratul pietrei, și o fată frumoasă cu ochi negri mari și visători, Agafya, de 17 ani, pe care o curtau toți băieții de pe Valea Cedrilor, de la Panagya până la Filousa.

Yousuf era turc și avea turme de oi și de capre pe care le păștea împreună cu cei doi băieți ai lui,  Hassan, de 23 de ani, înalt și subțire, cu nasul drept și cu părul ca tăciunele, și Sinan, cu o mustăcioară subțire și scurtă, cu doi ani mai mare decât Hassan. De două ori pe lună băteau toți trei drumul până la Limassol cu teleguța unde duceau butoaiele cu brânză pe care le dădeau toate unui angrosist turc care le trimitea mai departe cu un barcaz pe mare numai el știa cui.

Dar între familia lui Kostas și cea a lui Yusuf era mai mult decât tăcere.

Sub tăcerea aceea ardea o ură neîmpăcată ca o fierbințeală bolnăvicioasă de care se cuprinseseră toți și care îi făcea să fie mereu cu ochii unii pe alții și să își țină mereu la îndemână cuțitul.

Se întâmpla de multe ori ca, atunci când grecul și băieții lui coborau din munte cu catârii încărcați cu piatră, să se întâlnească față în față cu turcul și cu băieții lui care își mânau caprele în sus spre pădurea lui Paphos. Treceau atunci unii pe lângă alții în tăcere, fără să spună niciunul nimic, doar urmărindu-se din priviri cu neîncredere, atenți și încordați, de parcă se așteptau mereu ca unul sau altul dintre ei să se repeadă asupra celorlalți și să le taie gâtul.

După ce se petreceau unii pe alții, încă se mai uitau o vreme în urmă, cu teamă, până când între ei se făcea depărtare destulă.

Ura dintre greci și turci era veche și fără leac.

Grecii erau creștini ortodocși, turcii erau mahomedani.

Grecii se țineau de-a fi de-ai locului în insula lor, turcii erau ținuți de invadatori și de sălbatici. Nici tații și nici bunicii sau străbunicii lor nu își vorbiseră vreodată chiar dacă casele lor au fost dintotdeauna așezate față în față, de o parte și de alta a drumului de piatră care venea șerpuind îngust dinspre pădurea lui Paphos și urca mai departe spre Stavrostis Psokis. Casa grecilor era pe stânga, pe partea mai înaltă a drumului iar a turcilor pe dreapta, pe cea dinspre vale în așa fel puse că din casa grecilor se vedea în curtea turcilor.

Într-un an, prin martie, când ploile de iarnă se opriseră și pe tot muntele pământul și piatra erau încă ude și lunecoase, lui Hipatios i-a căzut pe picior bucata de stâncă pe care o scotea și i l-a frânt de sub genunchi. Osul i s-a rupt și i-a ieși prin piele.

Norocul lui a fost cu Hristos Panakis, un tânăr care făcuse școala de felceri la Famagusta și care acum era nosokoma, adică asistent medical, în satul lor.

Hristos s-a priceput  să îi potrivească așchiile la loc, să îi întregească osul și să i-l prindă în niște feșe și atele în care a rămas nemișcat două luni. Cât timp Hipatios a zăcut, Agafia a stat lângă el și i-a dat de mâncare, l-a spălat și s-a îngrijit de toate nevoile lui până când, la începutul verii, Hipatios a putut să se ridice și să meargă din nou.

De atunci Hipatios a rămas întunecat și taciturn, cu puțin șchiopătat la piciorul fărâmat, dar s-a întors la muncă alături de tatăl și fratele lui și și-a văzut mai departe de treabă.

În ziua în care Hipatios s-a  ridicat pe picioare, Kostas bătrânul s-a dus la Hristos Panakis,  l-a îmbrățișat, l-a sărutat pe amândoi obrajii și toată vara, drept mulțumire, i-a adus piatră cât să mai construiască o cameră la cabinetul lui medical la care veneau acum oameni din patru sate. Fără să îi ceară nicio drahmă. Și Hristos i-a devenit la fel de drag ca și un copil al lui.

Tot atunci la câteva săptămâni, Dumnezeu a luat-o la el pe Antigoni, femeia lui Kostas.

În urma ei, Agafia a rămas  inima și lumina casei. Frumoasă și harnică, muncitoare și ascultătoare, cânta și sălta prin curte, cosea și spăla, scutura pledurile, întindea cămășile și izmenele pe culme și dădea de mâncare la păsări.

Dar Agafya era nu numai inima și lumina casei, ci însăși lumina ochilor tatălui și fraților ei care o iubeau ca pe o sfântă.

Era bucuria și dulceața care le lumina zilele și viața lor aspră. Ea le făcea sărăcia să pară frumoasă și durerea să pară mai mică. Și ei se mândreau cu ea în fața celorlalți săteni și toți îl vorbeau pe Kostas de bine și o lăudau pe Agafia și o dădeau de exemplu.

Diminețile, Agafia deschidea ferestrele dinspre stradă și scotea pernele și așternuturile să le aerisească. Cine se întâmpla să treacă la ora aceea pe drum îi vedea chipul frumos și părul lung și negru printre pernele albe umflate cu fulgi prins în cadrul de lemn al ferestrei ca în rama unui tablou. Nu era chip să treci pe acolo fără să îți sucești gâtul tot întorcându-ți capul și uitându-te după ea. Așa făceau toți sătenii care treceau pe drum și toți dintre ei care aveau un băiat și-ar fi dorit-o de noră și de ajutor în gospodăria lor.

La fel cum și Kostas avea nevoie de două nurori în casă pentru cei doi băieți ai lui. Așa că nu a fost nicio mirare când, într-o seară de sâmbătă, după ce Agafya le-a pus pe masă farfuriile cu friptură rece de miel și un pahar de raki, s-au așezat în jurul mesei iar Kostas bătrânul a zis.

– Mâine de dimineață să fiți spălați toți și îmbrăcați frumos cu hainele bune că vine Stephanos Papastriki pe la noi.

– Papastriki proxenitís? a întrebat Agafya ridicând-uși brusc ochii din farfurie și privindu-l pe tatăl ei cu o curiozitate copilărească.

– Chiar el, a zis Kostas și a dat încet din cap, fără să își ridice ochii spre ea.

Ea s-a gândit puțin, și-a lăsat capul într-o parte și a izbucnit bucuroasă:

– O-po-po, atunci am să îmi pun bluza aia albastră cu floricele albe pe care mi-am luat-o din Limassol vara trecută. Și brățara de argint de la Hipatios.

Și apoi a bătut o dată bucuroasă din palme de parcă tocmai aflase o veste grozavă. Și au început toți să mănânce.

Numai că acest Stephanos Papastriki nu era nici pe departe un om oarecare.

Stephanos Papastriki nu era altul decât proxenitís-ul de pe toată Valea Cedrilor. Adică cel care intra prin casele oamenilor să vadă care dintre ei aveau fete de măritat sau băieți de însurat pentru a-i potrivi apoi pe unii cu ceilalți. Era cunoscut de toată lumea și respectat de toți pentru că multe familii și mulți copii de pe Valea Cedrilor își datorau existența serviciilor lui. Pe unde mergea, era primit cu bucurie și cu curiozitate de cei cărora le trecea pragul. Andreas și Hipatios erau de acum bărbați și aveau nevoie de soții care să vadă de gospodărie și cu care să îi facă lui Kostas nepoți, se gândea Agafya. Și în vreme ce se imagina jucându-se cu un nepoțel în poală și îmbrăcându-l în hăinuțe făcute de ea însăși, inima i se umplea de bucurie și dragoste pentru frații ei.

Numai că a doua zi, când a sosit Stephanos Papastriki, lucrurile nu au stat chiar așa cum își imaginase ea.

De fapt, nu au stat deloc așa. După ce s-a dat jos din teleguța de lemn și a intrat în curte, Kostas l-a invitat în casă  și toți cei patru bărbați, adică Stephanos, Kostas și cei doi frați ai ei, s-au așezat la masa din camera mare și au început să bea cafele și să fumeze.

Agafya stătea cuminte pe un scăunel lângă fereastră, îmbrăcată frumos și gata să îi servească cu ceva dacă mai era nevoie. Era tare mândră de bluza ei albastră ca cerul și abia aștepta să îl audă pe kýrios Stephanos începând să vorbească și să le spună ce fete găsise pentru Hipatios și Andreas.

Doar că kyrios Stephanos, când a deschis gura, a spus un lucru pe care ea nici nu l-a înțeles mai întâi dar pe care auzindu-l, s-a neliniștit dintr-o dată.

– După cum știi, am mulți băieți pentru ea, kýrios Kostas.

Nu înțelegea prea bine ce voia să spună Stephanos ăsta însă, hotărât lucru, conversația nu începuse deloc așa cum se aștepta ea. Inima Agafyei a început dintr-o dată să bată repede.

– Că i s-a dus vestea de la Mylikouri  până la Gialia și Argaka și băieți sunt în toate satele și pe toate drumurile. Numai că unii sunt băieți buni și alții nu sunt băieți buni, a zis Stephanos Papastriki mângâind-și barba lui lungă și albă care îi ajungea aproape de ceașca cu cafea.

Despre ce Dumnezeu vorbea Papastriki ăsta, se gândea Agafya și un gând nebunesc îi încolțea  în minte și îi înfierbânta obrajii.

– Așa e, kýrios Papastriki, zise Kostas lăsând privirea  în farfurie de parcă s-ar fi rușinat.

– Că de când au intrat turcii și au ocupat nordul s-au stricat și prețurile și afacerile. Viața e grea, grecul muncește mult și ia drahme puține. Și își ține familia cu greu și în sărăcie.

– Așa e, kýrios Papastriki, mormăi Kostas și toți bărbații dădură din cap în semn de aprobare.

– De aceea trebuie găsit un bărbat care să poată ține o casă și să dea copiii la școală, să îi ia femeii haine și să o pună la adăpost căci nici Dumnezeu din cer nu știe ce vremuri ne mai așteaptă pe insula asta a noastră uitată de lume dar râvnită și călcată de toți.

Kyrios Papastriki a făcut o pauză și toți cei patru bărbați au tăcut și au tras adânc din țigări. În aer, amestecată cu fumul, plutea o așteptare pe care niciunul nu avea curajul să o grăbească sau să o zgândăre. Agafya stătea cuminte pe scăunelul de lângă fereastră, dar obrajii i se înroșiseră ca focul și inima îi bătea să-i spargă pieptul. Din când în când, Hipatios se uita la ea pe furiș și nu zicea nimic iar privirea asta întunecată a lui o neliniștea și mai tare.

Apoi kýrios Papastriki a zis, brusc:

– Spirous Haralambos e un om bogat, kýrios Kostas. Are două case în Limassol și patru sute de oi la Pano Panaghia. În afară de asta are două bărci mari, cu oameni pe ele care îi prind pește pe care îl vinde la englezii din port. Și bani mulți în bancă. Nu a fost însurat până acum că s-a ocupat de afaceri și de agoniseală dar acum se gândește că nu are cui să lase toată averea asta și vrea femeie și copii. Și a auzit de Agafya dumitale și m-a trimis să îți spun.

Atunci s-a făcut din nou liniște. Și cei patru bărbați și-au întors privirea spre scăunelul pe care stătea Agafya.

În clipa aceea ochii Agafyei s-au umplut brusc de lacrimi. O durere chinuitoare îi sfâșia pieptul. A înțeles exact ce se întâmpla și temerea ei cea mai neagră i s-a adeverit. Proxentis Papastriki nu venise pentru Hipatos sau pentru Andreas.

Venise pentru ea! Să o mărite cu un străin.

Și dintr-o dată, chiar de sub ochii celor patru bărbați care se uitau la ea, a țâșnit de pe scaunul pe care ședea și a ieșit pe ușă afară plângând în hohote și rupându-și hainele de pe ea ca nebună. A luat-o la fugă, a ieșit din curte și s-a pierdut pe drumul de piatră spre pădurea lui Paphos. Au găsit-o spre seară printre măslinii de pe coastă zăcând întinsă sub unul din ei, uscată de plâns și cu privire pierdută.

După vizita lui proxenetis Stephanos Papastriki, ceva din Agafya s-a schimbat.

Vorbea mai puțin, iar când tatăl ei îi spunea ceva, ea își lăsa ochii în jos și nu se mai uita în ochii lui. Pe urmă a început să stea mai mult prin curte și prin livada de măslini făcându-și de lucru cu animalele și cu treburile gospodăriei. Seara intra în casă târziu, după ce se umplea cerul de stele. În ochii ei apăruse un altfel de lumină, mai molcomă și mai așezată și din când în când fata zâmbea de una singură de parcă vorbea cu cineva în gând.

Apoi, în una din zile, Agafya a dispărut!

Au căutat-o prin toate pădurile, prin toate satele, pe toate drumurile. Cei trei bărbați au răscolit ținutul și au întors lumea cu fundul în sus încercând să o găsească și s-au uscat de plâns și s-au întunecat de durere. Nimeni nu o văzuse, nimeni nu auzise de ea, nimeni nu știa nimic despre ea. S-a dus vorba in toate satele de pe Valea Cedrilor, au  venit chiar și doi polițiști din Nicosia care au luat declarații de la săteni, au adus câini să îi ia urma dar toate astea au fost în zadar. Au verificat toate listele de pasageri ale curselor de pe Aeroportul din Nicosia și din Limassol, au întrebat la cei care vindeau bilete pentru feriboturile care plecau spre continent.

Degeaba.

Pe Agafya o înghițise pământul. Cei care treceau prin fața casei lui Costas se opreau și se zgâiau peste gard să vadă dacă nu cumva fata venise acasă. Curtea era pustie, doar găinile scurmau și cotcodăceau nervoase iar ei plecau triști mai departe. Duminica, când mergeau la biserica veche din mijlocul satului, unde toate străduțele se vărsau într-o piață mică și rotundă, sătenii se dădeau la o parte să le facă loc celor trei bărbați înnegurați.

Ei intrau tăcuți și îngenuncheau pe podeaua rece de piatră a bisericii ca niște strigoi vii, cu ochii goi și cu privirile stinse, cu căciulile în mână și murmurau în barbă rugăciuni numai de ei înțelese. Iar grecilor le dădeau lacrimile de durere când îi vedeau suferind așa și se ștergeau pe ascuns la ochi cu batiste.

Durerea celor din familia Anaximandru le-a rămas pe fețe ca o mască și le-a împietrit inimile.

A trecut toamna, apoi a trecut și iarna cu ploile ei nesfârșite și a venit din nou primăvara. Viața, mergea înainte cu suișurile și coborâșurile ei. Înfloriseră măslinii și prin ei bâzâiau albine fără număr iar oleandri își  deschiseseră floarea în alb și în roșu înconjurând grădinile ca niște șiraguri de mărgele puse la gâtul unei lumi în sărbătoare.

Dar cerul are planurile lui neștiute de oameni.

Și de parcă ce li se întâmplase până atunci nu era de ajuns, în chiar mijlocul acelei sărbători de lumină de la începutul primăverii, Dumnezeu a trimis peste cei din familia Anaximandros de pe Valea Cedrilor o năpastă fără seamăn!

După ce renunțaseră să o mai caute și se obișnuiseră cât de cât cu lipsa ei, Kostas și băieții lui se culcau seara devreme, obosiți de muncă și goi în suflet și tot devreme se trezeau dimineața să plece înapoi la treabă. Dormeau duși, rupți de munca de peste zi și dacă se întâmpla să viseze ceva, acel ceva era Agafya și zâmbetul ei copilăros.

În una din nopți însă, s-a întâmplat că Hipatios a pus capul pe pernă, dar nu putea deloc adormi că pentru îl durea tare de tot un dinte, pe care și-l rupsese într-un os cu vreo câteva zile în urmă și de la care i se umflase acum toată buza de sus și obrazul stâng până sub ochi. Se zvârcolea și se întorcea pe toate părțile tânguindu-se încet, să nu îl trezească pe Andreas care dormea în patul de alături. Afară era lună plină iar în Kypros când e luna plină noaptea e la fel de albă ca și ziua.

S-a sucit, s-a învârtit, când pe spate, când cu fața la perete, când pe burtă. S-a ridicat, s-a plimbat prin cameră, a luat o pastilă, și-a pus o batistă cu spirt pe obraz și a ținut-o apăsată cu mâna, s-a spălat cu apă rece.

Degeaba.

Durerea când îl mai lăsa, când îl lua mai tare. Tot învârtindu-se prin cameră cu mâna la falcă și nemaiștiind ce să facă să îi treacă durerea, a ajuns în dreptul ferestrei. A tras deoparte perdeaua brodată cu floricele și s-a lăsat cu coatele pe pervazul de lemn privind afară. Coastele împădurite ale văii cedrilor se profilau zimțate pe orizont. Drumul de piatră albă strălucea în lumina lunii. În față, casele turcilor, grajdurile în care erau închise oile și curtea lor se vedeau ca în palmă.

Era trecut bine de miezul nopții și peste toată pustietatea aceea nemișcată a nopții, argintând-o, plutea luna ca un ban de aur fermecat.

Și cum stătea el așa cu coatele rezemate pe pervazul ferestrei, dintr-o dată, Hipatios a tresărit.

I s-a părut că vede ceva. O mișcare care la ora aceea, când toată lumea și toate animalele dormeau, nu își avea nici un rost. A devenit foarte atent și s-a neliniștit pentru că, într-adevăr, în curtea turcilor se mișca ceva. Da, cineva deschisese o ușă din partea dinspre grădină a casei și ieșise din casă. Și nu era numai o singură persoană. Erau două.

Ce făceau turcii ăștia la ora asta din noapte? s-a gândit el.

Un sentiment straniu, ca o premoniție neagră, l-a cuprins acolo în cadrul ferestrei. I-a sărit inima din piept iar el s-a încordat ca un arc. S-a dat mai într-o parte să vadă mai bine iar când cei doi au ieșit din umbra streșinii și au pășit în curte, pe Hipatios l-a luat un tremur bolnăvicios și o amețeală din care pentru o clipă i s-a întunecat vederea.

Și inima și măseaua i-au zvâcnit de câteva ori cu putere.

Cei doi erau acum în mijlocul curții. Da, nu se înșela, erau un bărbat și o femeie. Iar când s-au întors cu fața direct în razele lunii iar lumina ei le-a arătat fețele, atunci a văzut că bărbatul era Hassan, fiul cel mic al lui Yusouf.

Iar femeia era Agafya. Însăși Agafya lor, în carne și oase!

Agafya era acolo, în mijlocul curții turcilor, și se ținea de mână cu Hassan, băiatul lui Yousuf, dușmanul lor de moarte.

Iar în clipa următoare, după ce cei doi au pășit spre mijlocul curții iar umbrele lor se întindeau până peste casă, Hipatios a văzut ceva care l-a  împietrit și l-a înspăimântat. Nu numai că Agafya se ținea de mână cu turcul și se lipise drăgăstoasă de brațul lui, dar Agafya era cu burta la gură. Agafya era adică gravidă și era pe cale să aducă pe lume un copil.

Un copil al turcului! În neamul turcului! În legea turcului!

E greu de pătruns ce se întâmpla în sufletul lui Hepatios când a văzut-o pe Agafya în mijlocul curții la turci, ținându-se de mână cu Hassan, odrasla lui Yusouf. Yusouf, cel care mirosea a oaie de ți se întorceau mațele pe dos, plin mereu de căcăreze pe carâmbul cizmelor și de fire de lână prinse pe caftan și în pălăria lui rotundă înmuiată de ploi.

Dintr-o dată, i-a trecut durerea de dinte și mintea i s-a umplut de două simțiri adânci care se băteau cap în cap în sufletul lui.

Pe de o parte era fericit că o vedea pe surioara lui care îl hrănise cu smochine și lapte fiert, cu friptură de miel și tsatsiki, îl alintase și îi dăduse cămăși curate câtă vreme stătuse el la pat cu piciorul frânt în jumate. Simțea o bucurie din cale afară de mare văzând că Agafya, lumina și sufletul casei lor, era vie și că nu se pierduse prin păduri, mâncată de sălbăticiuni, și nici nu era căzută prin adâncuri de mare să o mănânce peștii, așa cum crezuseră ei până atunci. Agafya era vie și sănătoasă.

Dar, în același timp, îl ustura pe dinăuntru un foc fierbinte.

Se uita prin lumina galbenă a lunii în curtea de peste drum și parcă tot nu își putea crede ochilor că o vedea pe Agafya lor, plecată din casa lor și care acum era la numai câțiva pași, în ograda turcilor.

Dar pașii aceia erau mai mari decât marea.

Îi părăsise pe cei din sângele cărora se născuse, ca să se drăgostească cu odrasla turcului venetic. Plecase din casa lor ca să îi facă turcului copil pe care ei să îl crească turcește și mai apoi să-l întoarcă împotriva lor, a grecilor. La fel câtă dragoste avea Hypatios în el pentru ea, tot la fel de multă rușine îl cotropise dintr-o dată și-l măcina în timp ce se uita paralizat prin fereastră. Și frică. I se făcea o frică groaznică gândindu-se la ce va face tatăl lor când va afla de așa năpastă abătută peste neamul lor. Ce grozăvie o se întâmple!

Și, acolo în geam în lumina moale a lunii, numai ce a început dintr-o dată să plângă. Andreas se răsuci în pat în spatele lui.

– Te doare tare? l-a întrebat el prin somn.

Hypatios a tresărit și s-a tras din fereastră. A venit și s-a băgat în patul lui, lângă Andreas și s-a învelit cu pătura de lână.

– Mă doare, da, a zis el încet.

Dar, la ce se referea când vorbea de durere, numai el și bunul Dumnezeu știau.

***

Trei zile de după noaptea cu lună plină în care a văzut-o pe Agafya, Hypatios a simțit o sfârșeală în trup și nu s-a mai dus la muncă și nu s-a mai ridicat din pat decât să meargă în fundul curții, să-și facă nevoile la ntoulápa, sub un cedru uscat.

Nu spunea și nu făcea nimic, doar stătea în camera lui, pe care o împărțea cu Andreas, lungit și învelit cu o pătură de lână și din când în când i se umpleau din senin ochii de lacrimi. Nu se mai sinchisea să le șteargă și de aceea lacrimile i se uscau pe urmă singure pe obraz.

Bătrânul Costa punea dimineața măgărușii în hamuri, își verifica uneltele cu care scoteau piatra și, după ce își făcea trei cruci peste umeri ca să îi ajute fecioara să se întoarcă întregi acasă, pleca îngândurat și întunecat cu Andreas și mergeau în sus pe drumul îngust până ce ieșeau din pădurea lui Paphos și ajungeau într-un loc unde muntele rămânea vânăt și gol.

Acolo, lângă o prăpastie mare, se dădeau jos și începeau să bată cu târnăcoapele în coastă ca să desprindă piatra după forma și mărimea de care aveau ei nevoie.

Și când o loveau, o făceau cu atâta dușmănie că din ea săreau scântei și se crăpa și se rupea repede, înfricoșată. Dădeau cu așa furie de parcă voiau să își omoare chiar soarta aceea neagră care li se punea mereu împotrivă și îi încerca și îi oropsea peste măsură.

Doar că ei nu aveau cum să știe că soarta încă nu le dăduse celor din neamul lui Anaximandros nici a zecea parte din tot ce pregătise pentru ei. Și nici unul dintre ei nu bănuia cât de aproape era grozăvia prin care le era dat să treacă și pe care Hypatios, chinuit de viziuni, o tânguia deja de câteva zile.

– Ce-o fi, tată, cu Hypatios al nostru? l-a întrebat a treia zi Andreas pe Costa în vreme ce măgărușii se opinteau cu piatra spre casă. A astupat fereastra și nu se mai dă jos din pat.

Kosta, care era lângă el pe capra căruței, n-a zis nimic. Doar a tras tare din țigară și a îndemnat măgărușii să meargă. Abia după ce au mai mers minute bune, a aruncat chiștocul, și-a trecut palma prin barba țepoasă, și-a dat pălăria pe spate și a zis, încet:

– După ce descărcăm piatra la Gyorgyos Callimachi, te duci fuga la Hristos Panakis și îl chemi să vină să-l vadă pe Hypatios. Îi spui că am zis eu să lase tot și să vină imediat.

Și apoi au tăcut amândoi și tot drumul nu s-a mai auzit decât scârțâitul osiilor pe care apăsa greu încărcătura de piatră și vântul suflând prin pinii strâmbi din pădurea lui Paphos.

Așa au făcut.

Au descărcat piatra la Gyorgyos Callimachi, care le-o comandase, au luat banii pe ea, iar Andreas a luat-o repede la fugă pe o cărare dosnică ce cobora într-o vale și ducea drept la casa lui Hristos.

Kosta s-a dus în timpul acesta acasă cu măgarii și cu târnăcoapele și s-a dezbrăcat și s-a spălat cu apă din fântână.

Și când a ajuns și Andreas cu Hristos Panakis, în teleguța acestuia din urmă, și a intrat cu ea în curte, se înnoptase deja și se lăsase liniștea peste toată Valea Cedrilor de sus de la Panagya până jos lângă mare, la Filousa.

Când l-a văzut, Kosta l-a strâns la piept pe Hristos Panakis pentru că îl iubea și îl prețuia, i-a spus în câteva cuvinte de ce îl chemase și pe urmă au intrat toți trei, sfioși ca niște copii, în cameră la Hypatios. Hypatios era întins în patul lui, acoperit cu pătura de lână și citea dintr-o carte cu capul ridicat pe pernă.

Când l-a văzut pe Hristos Panakis, cel care îi aranjase așchiile de os și îi făcuse piciorul la loc, a priceput imediat despre ce era vorba și a zis supărat:

– Nu sunt bolnav, Hristos. Nu am nimic! De ce l-ați chemat?

Hristos a zâmbit.

– Ferească Dumnezeu de boală!

– Ferească Dumnezeu de boală! au repetat și ceilalți.

Și s-au așezat tăcuți la masa din cameră, cu scaunele întoarse spre patul lui Hypatios și acum stăteau față în față. De o parte Hypatios în pat,  de cealaltă Andreas, Costa și Hristos Panakis pe scaunele de la masă,.

– Ia zi Hypatios, ce s-a întâmplat cu tine? l-a întrebat Hristos. Ori ți-ai mai rupt vreun os de zaci în pat?

Nici că putea să o nimerească mai bine Hristos Panakis cu întrebarea lui.

Aluzia la piciorul lui fărâmat de piatră era doar o glumă, dar pe Hypatios l-a atins și l-a rușinat.  Și-a amintit cum stătuse lungit neputincios în pat toată vara în vreme ce tatăl lui și fratele Andreas își rupeau spinările cu piatra muncind și pentru el,  să îi acopere lipsa.  Să facă, adică, în doi ceea ce făceau în trei, ca să onoreze comenzile oamenilor și să câștige banii din care se țineau ei și gospodăria.

Și dintr-o dată i s-a făcut tare rușine de neputința lui. Ba, mai mult, a înțeles că lor le era teamă că iar o să bolească cine știe cât și o să îi lase iar singuri cu măgarii și cu piatra. Și, văzându-i în mintea lui cocârjați de piatră și cu frunțile și cămășile ude de sudoare, s-a rușinat și mai tare. Îi iubea mult și și-ar fi dat și viața pentru ei.

Și s-a hotărât.

A tras dintr-o dată pătura de lână de pe el și a aruncat-o cât colo peste pieile de capră întinse pe jos. Apoi  a sărit din pat în picioare și a rămas drept, numai în izmene, sub ochii înmărmuriți ai bărbaților.

– N-am nimic! Nimic! Nu v-am spus? Ia uitați-vă la mine! Mâine am plecat la muncă!

Bătrânul Kosta și-a făcut semnul crucii la așa întorsătură. Andreas a scos un strigăt de uimire, iar Hristos Panakis a rămas cu gura căscată și a lăsat să-i cadă pe jos tașca cu ustensilele lui de felcer pe care o ținea atârnată de umăr.  S-au uitat așa unii la alții câteva clipe și pe urmă bărbații au sărit în picioare și s-au repezit la Hypatios să-l îmbrățișeze.

Și s-au îmbrățișat toți și au râs mult și s-au bătut pe spate de bucurie că erau sănătoși și că se aveau unii pe alții.

Mai ales bătrânul Kosta nu mai putea de bucurie. Și, cuprins de un avânt,a zis dintr-o dată:

– Andreas, du-te tu în beci și scoate o carafă de raki, și ia paharele alea din dulap să bem cu oamenii ăștia și să ne veselim! Și taie o bucată de pastramă de capră, din aia agățată mai în fundul beciului că-i mai bună, si vino cu toate aici să mâncăm și să bem.

Și Andreas a fugit și a scos din butoiul de lemn de pin o carafă de raki făcut cu semințe de glykániso, adică anason, cum se făcea pe Valea Cedrilor și a tăiat o halcă de pastramă moale de coastă și picior de capră pe care mai apoi a tăiat-o mai mic în cubulețe și a pus-o în mijlocul mesei pe un fund te lemn rotund, cu măsline sărate alături.

Și s-au pus toți patru la masă și au începu să ciocnească, să ia din pastrama de capră, să cinstească și să vorbească câte în lună și-n stele.

Dar la fel cum Dumnezeu este mereu cu noi, nici dracul nu e niciodată departe. Și dacă tot bați la ușa lui, până la urmă cineva o să deschidă.

Între bărbații lui Anaximandros se încheiase cu luni de zile în urmă un legământ nescris și nevorbit, dar înțeles și respectat de toți deopotrivă: să nu se mai pomenească în casa lor de Agafya. Așa de mare era durerea, că doar auzul numelui ei îi dădea peste cap și le ustura sufletul zile întregi. Nevorbind despre ea se puneau la adăpost de durere ca să poată munci mai departe și să-și vadă de viața lor, așa oropsită cum era ea.

– Ia du-te și mai adu o carafă, Andreas, îi porunci Kostas băiatului după ce o dădură gata pe prima cu vorbe de clacă și povești despre lume.

Au băut și s-au aprins toți, și aveau chef de vorbă, și pastrama mergea cu raki ca mierea cu untul și îi făcea să se simtă pe toți puternici și să se încreadă în soarta lor.

Andreas a coborât iar treptele de piatră în beci și a mai scos o carafă cu raki din butoi și a venit cu ea sus și a pus-o în mijlocul mesei. A mai umplut paharele o dată și toți le-au dat peste cap și-au plescăit din limbă și din buze de plăcere după arsura băuturii. Și n-a rămas din tot satul lor și din toată Valea Cedrilor nimic nevorbit. Și toți erau cuprinși de o voie bună care, pentru cine nu îi cunoștea părea firească și sănătoasă, dar pentru cine îi știa, părea nelalocul ei și bolnavă.

Iar când s-a făcut târziu și când mai rămăsese raki doar de două degete pe  fundul carafei a doua, Kostas s-a ridicat dintr-o dată, încet, în picioare. S-a ridicat greu, de parcă avea un sac pe umeri și s-a uitat la toți pe rând. Pe urmă a arătat cu mâna roată de jur împrejur și a zis, încet, cu vocea lui joasă:

– O visez pe Agafya în fiecare noapte. Parcă e aievea cu noi.

S-a făcut o liniște de mormânt, de parcă un strigoi a intrat peste ei și i-a împietrit. Era prima dată, după luni de zile, când cineva îi spunea numele în casa aceea. Andreas și Hypatios și Hristos și-au lăsat ochii în jos în lemnul mesei.

– Și o aud de parcă ar fi în curte și ar hrăni orătăniile și ar cânta, a zis Kostas mai departe.

Nimeni n-a zis nimic. Doar lui Hypatios, cum stătea cu capul plecat înspre masă, a început să-i tremure gâtul și umerii.

– Agafya noastră este aici cu noi! O simt cu sufletul și o văd cu ochii, a spus Kostas cu glasul lui adânc și bărbătos. Vă spun că este aici! O văd cum bate pernele și așternuturile în fereastră în urma noastră când plecam la piatră!

Atunci inima lui Hypatios s-a făcut dintr-o dată mică și l-a cuprins frica. Dintre toți el era singurul care știa adevărul despre Agafya și singurul care știa că adevărul acela era aducător de nenorocire. A observat cum Kostas se uita acum spre fereastra pe care el însuși o astupase cu o cămașă veche și, de frică să nu îl întrebe ceva și să trebuiască să vorbească, Hypatios s-a ridicat de la masă și a dat să iasă din cameră.

Dar, în liniștea aceea grea, Kostas, din urmă l-a întrebat exact întrebarea de care el se temea cel mai mult:

– Și tu de ce ai astupat fereastra de la stradă, Hypatios?

Hypatios s-a oprit, s-a întors pe jumătate, și a dat să răspundă ceva.

Dar stelele de pe cer, apele pe pământ, mișcările pe care le fac și vorbele pe care le spun oamenii au toate momentele lor când se întâlnesc într-un fel anume și le schimbă cursul vieții. Chiar în clipa în care Hypatios a dat să deschidă gura să spună ceva, de afara din stradă s-a auzit un țipăt.

Toți au tresărit.

– Ce-a fost asta? a întrebat Kosta.

Andreas și Hristos Panakis s-au ridicat și ei în picioare, încordați.

– Ce-a fost? a întrebat și Andreas.

– A țipat o femeie, a zis Hristos Panakis aplecându-se să-și ridice tașca cu ustensile.

Și atunci Kostas, cu ochii arzându-i ca jarul, a zis apăsat:

– A țipat Agafya!

Pe toți i-a trecut un fior de groază. Așa ceva nu putea fi. Agafya era dusă, plecată de pe lumea asta.

– A țipat Agafya! a strigat el din nou.

Și dintr-o dată, s-a năpustit pe ușă afară ca un leu turbat.

După el, și Andreas și Hristos Panakis s-au repezit ca o furtună, trântind ușile în urma lor și tropăind prin curte cu cizmele grele.

Numai Hypatios a rămas în cameră, mut.

A ascultat un pic la agitația de afară și la lătratul câinilor, la poarta de lemn care scârțâia și se trântea și la vocile care strigau și se depărtau, apoi s-a învârtit pe călcâie și a venit la masa unde stătuseră cu toții. Tremura tot, și vorbea în gând cu Maica Domnului și o ruga să aibă milă de familia lui. Și-a umplut un pahar cu raki din ce mai rămăsese în carafă și, după ce l-a dat peste cap dintr-o înghițitură, s-a prăbușit într-un scaun cu mâinile peste cap.

A doua zi dimineață, soarele a răsărit curat și limpede peste Valea Cedrilor și când a ieșit dintre munți prima lumină care, după cum soarele se ridica mai sus cu atât aluneca și înainta mai în jos în vale, ea a aprins pâlcurile de pini și de cedri și acoperișurile de țiglă roșie ale caselor ascunse printre ei și le-a făcut pe toate să pară, strălucind în razele dimineții, chiar o grădină făcută de Dumnezeu pentru oameni.

Cât vedeai cu ochii în sus și în jos, totul era verde și curat, luminos și strălucitor ca o invitație la bucurie a ochilor și la mulțumire a sufletului.

Și în lumina asta frumoasă și blândă care te obliga să trăiești, la vreo două sute de metri mai la vale de casele lui Anaximandros și ale lui Davidoglu, Stavris Mitsotakis, astynomikós venit cu motocicleta din Filousa, se plimba  în uniformă pe mijlocul drumului, se lăsa din când în când într-un genunchi să facă poze cu aparatul de fotografiat și scria ceva într-un carnețel.

De jur împrejurul lui femeile țipau și urlau și își rupeau hainele de pe ele și își smulgeau părul din cap.  Bărbații greci își făceau cruci, iar cei turci își dădeau cu palmele peste față de parcă se spălau cu aer, și priveau deopotrivă de galbeni și goi.

Patru trupuri zăceau pe piatra lucioasă a drumului.

Patru trupuri sucite și hăcuite, fiecare în balta lui de sânge închegată sub el, la fel cum se strânge si se încheagă sângele sub un porc când îl tai. Davidoglu bătrânul, băiatul lui, Sinan Davidoglu, Andreas Anaximandros și Agafya, fata lui Kostas.

Toți zăceau morți.

Youssuf Davidoglu avea înfipt în dreapta pieptului târnăcopul greu cu care scotea Kosta piatra din munte. Sinan avea capul zdrobit și din el nu se mai vedea decât mustăcioara lui neagră pentru că pe restul obrajilor i se închegaseră sângele și creierii și nu se mai cunoștea mare lucru. Andreas Anaximandros avea gâtul deschis de la un cap la altul și era cu cămașa năclăită de sânge pe tot pieptul, până jos la brâul roșu care îi ținea pantalonii, sucit cu capul într-o parte și cu picioarele în alta.

Iar la Agafya cea frumoasă și sprintenă nici nu te puteai uita pentru că avea rochia ridicată peste cap și burta tăiată dintr-o parte în alta si goală, suptă de parcă nu mai mâncase de multă vreme. Și tot părul îi era înmuiat în sânge iar gura îi rămăsese deschisă ca și cum tocmai voia să spună ceva dar nu a mai apucat pentru că moartea i-a luat-o înainte.

Toată partea greacă din Valea Cedrilor s-a îmbrăcat în ziua aceea în negru și toată partea turcă și-a pus haine violete, după cum le era culoarea de doliu și de durere la fiecare. Și au bocit și unii și alții și și-au smuls părul din cap și s-au dat de pământ. Iar Dumnezeu, după ce le-a dat zile însorite să își ducă morții acasă să și-i plângă și să-i coboare în gropi, i-a lăsat să își vadă mai departe de cele lumești.

Pe Kosta l-au căutat zile la rând fără să-i dea de urmă, până când cineva a văzut într-o zi  cum se învârteau ulii deasupra prăpastiei de unde scotea el piatră cu băieții lui. Și au coborât în prăpastie și i-au găsit hoitul acolo, ciugulit de păsări.

Nici pe Hassan nu l-au mai găsit.

S-a auzit doar că a fugit in noaptea aceea cu teleguța la Famagusta și că de acolo l-a luat angrosistul de brânză și l-ar fi dus pe mare înapoi în Turcia lui, într-un sat de pe lângă Izmir. Iar acolo, în sătucul acela sărman, în fiecare zi de vineri el se îmbracă în alb, se strânge la mijloc cu un brâu roșu, își pune pe cap fesul cu ciucure și se învârtește în fața geamiei ore întregi, ca dervișii.

Toate acestea s-au întâmplat pentru că ceva din soarta lor nu a mers în ziua aceea bine și s-a rupt.

Agafya s-a pus în pat. Durerile au început să crească în trupul ei copilăresc, transpirația îi curgea de pe frunte ca apa, carnea îi era toată fierbinte. Se ținea cu mâinile strâns de marginea de lemn a patului  și împingea, se încorda din toate puterile, dar nu putea deloc să nască.

Copilul nu voia să iasă, de parcă îi era frică de lumea de afară și se ținea cât putea de carnea ei să stea înăuntru.

S-a perpelit Agafya pe pat cu burta la gură, și a gemut, și a țipat în camera din fundul curții. S-a chinuit, și s-a chinuit și s-a chinuit până când, în apropiere de miezul nopții, Ecrin Elif, moașa turcă pe care cei ai lui Davidoglu o furișaseră înăuntru, le-a spus că ea nu mai știe ce să facă și că trebuie neapărat să o ducă pe Agafya la Famagusta la spital. Așa că au pus-o în teleguță și au ieșit cu ea din curte în întunericul nopții să o ducă în jos la Famagusta.

Dar chiar când au ieșit în drum, roata teleguței a trecut peste o piatră mare, teleguța i-a zdruncinat burta Agafyie iar ea a țipat de durere ca din gură de șarpe.

În inima nopții, când larma încleștării demente care a urmat între cei ai lui Davidoglu și cei ai lui Anaximandros, s-a potolit și toți zăceau morți pe drum, Hristos Panakis, care se ținuse tot timpul mai deoparte, s-a repezit la Agafya, care avea trupul cald încă, i-a ridicat rochia peste cap și, pe bâjbâite, a tăiat-o de la un capăt la altul peste burtă cu bisturiul pe care îl avea în tașca lui cu ustensile. Și a băgat mâinile în ea și de acolo, din burta Agafyei a scos sub stelele nopții un copil. I-a tăiat buricul și l-a luat la piept, așa plin de sânge cum era.

Și în liniștea neagră a morții care îi înghițise pe cei din cele două neamuri, s-a auzit pe Valea Cedrilor dintr-o dată primul scâncet al unei alte vieți.

Agafya purta în ea o fetiță.

Mai târziu, după ce Hypatios a luat-o pe fetiță să o crească la el, au dus-o la biserică și au botezat-o tot Agafya, ca pe mama ei. Iar vinerea aceea în care s-a întâmplat urgia, a rămas cunoscută în calendarul celor din Valea Cedrilor ca Paraskeví tis Agáfyas. Adică Vinerea Agafyei. Și în fiecare an era amintită și oamenii se rugau la Dumnezeu de sănătate și le făceau daruri copiilor lor.

Agafya cea mică a crescut sănătoasă, și pentru ea Hypatios era tatăl ei, iar Aneka, femeia pe care Hypatios a adus-o acasă dintr-un sat vecin și cu care s-a cununat, era mama ei. Iar Hristos Panakis, nenea cu injecțiile și cu stetoscopul care o apuca de năsuc și îi spunea că e mucoasă, era unchiul ei.

Și primăvara a venit și a plecat de șapte ori. Și albinele au bâzâit de șapte ori prin florile măslinilor. Și viața părea să își fi găsit făgașul pe care să curgă.

Dar Dumnezeu face lucruri al căror înțeles numai el îl cunoaște.

Și tocmai de Paraskeví tis Agáfyas, adică de Vinerea Agafiei, când se făceau șapte ani pe muchie de la măcelul de pe drumul spre pădurea lui Paphos, iar soarele lumina valea de la un capăt la altul ca pe o grădină, Agafya cea mică a ieșit din curte, s-a uitat spre soare, a făcut-o la stânga pe drumul de piatră care urca spre munte și, mergând cu pasul ei sprinten de copil, a dispărut!

Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Prostia omenească și prostia românească

Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea

Înduioșătoarea poveste a lui Diego

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.