Ningea liniştit şi cu fulgi mari în ziua aceea de început de ianuarie, ziua când ne-am întâlnit, unul mai speriat decât altul. La fel de neajutoraţi şi singuri într-o mare de oameni.Te aşteptasem aşa cum credeam că trebuie să te primesc. Eram convinsă că ma vei atinge cu bagheta ta magică, declanşând în mine toate acele sentimente pe care le enumeră manualul. Şi am aşteptat, secondată de plânsul tău… am aşteptat să le ştiu pe toate aşa cum le ştia bunica mea vrednică de la ţară. Când mă lua din pat la mijirea zorilor şi mă înfofolea în pătură, şi mă aşeza uşor în căruţa cu care se ducea la câmp. Şi tot uşor, ca să nu mă trezesc, mă aşeza într-un adăpost improvizat şi-şi făcea planul la colectiv, ducând înainte şi înapoi cu sapa rândurile de porumb. Iar când mă îmbolnăveam, mamaia mea aducea ierburi de pe câmpuri, aprindea lumânarea de la botez, stingea cărbuni în cana cu apă într-un ritual de o frumuseţe fără seamăn.
Şi aşa am crescut, vegheată de ea, cel mai fix punct cu putinţa din viaţă, de parcă era de un milion de ani acolo. Şi aşa a ramas şi acum…. când mă întorc cu drag la ea şi o văd pe mai departe în grădina ei, ridicând din când în când capul ca să-şi fixeze ceasul după trecerea autobuzului. Eu am crescut, am plecat de mult în lumea cea mare, dar “buna” mea a ramas tot acolo pentru ca eu să nu mă pierd niciodată.
Şi în acele zile teribile de ianuarie a venit din sătucul ei, cu microbuzul, cu o hârtie pe care mi-a scris de mână “Înger, îngeraşul meu” şi o icoană. Şi mi-a mai adus miere de albine şi-un cocoş să-mi facă “o zeamă”. Şi fără cuvinte, doar mişcându-se înainte şi înapoi… aşa cum o făcea dintotdeauna, mi-a spus că în viaţă toate se descoperă “cu răbdare”, că nu-i nici un rost în grabă. Şi te-a legănat pe tine cu ochii plini de o mare recunoştinţă că a ajuns să te vadă şi cu mii de planuri pentru zilele ce aveau să vină.
Şi dintre toate manualele de parenting l-am ales pe cel mai bun, exemplul viu al omului autentic. Al mamei care pentru copiii ei a mers în genunchi, fără reproşuri şi fără condiţionări, ci doar pentru că “aşa e firea lucrurilor”. Al mamei care a fost mereu acolo când ai cautat-o, pregătită să-ţi arate calea asemenea unei zâne bune. Al mamei care ţi-a deschis larg porțile ca să te duci în lumea mare, spunându-ţi că totul e posibil atâta timp “cât ai buletin”. Aveam să înţeleg târziu că “buna” mea, cea cu patru clase ştia înainte de toţi iluminaţii că propria identitate te salveaza din orice beznă.
Şi dacă astăzi cineva mă întreabă ce aş vrea să-i dăruiesc copilului meu, i-aş răspunde cu cea mai mare sinceritate din lume că vreau să-i dăruiesc o poveste şi niciun bagaj emoțional al femeii Roxana, al soţiei Roxana, al fiicei Roxana, al prietenei trădate Roxana. Aş vrea să îl trimit în viaţă doar cu povestea şi cu acel bileţel la care ţin ca la lumina ochilor, pe care mâna unei batrane de 80 de ani a scris “Înger, Îngeraşul meu”.
Şi în acea zi de iarnă în care ningea cu fulgi mari eu am primit un cadou cu o dubla semnificaţie – naşterea fiului meu şi nașterea mea ca om responsabil pe alegerile lui, într-o continuă asumare şi cu un curaj atât de mare încât să nu fie nevoie să ciopârţească destinul nimănui, mai ales al copilului ei.
Pe Roxana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
