Veveriţa îşi aduna harnică seminţele pentru iarnă în bucătărioara din stejarul cel bătrân. Îşi făcu curat printre borcănelele de dulceaţă, îşi aranjă pe etajere mirodeniilei şi începu a se gândi, în timp ce deretica prin cămările pline de mâncare: „nimeni nu mă ajută şi am atâta treabă.”
Gândul său zbură prin pădurea largă, aurie şi zornăitoare, plină de miresmele toamnei. Bătu la uşa bursucului care, cu ochelarii pe nas, în mijlocul nepoţeilor, citea o poveste cu bursuci-eroi. „Nimeni nu mă ajută şi am atâta treabă” răsună un glas plângăreţ şi cunoscut. „Oh, veveriţa are nevoie de ajutor. Aşteptaţi puţin aici. Mă duc să ajut o prietenă la nevoie.” spuse bursucul nepoţeilor săi.
Apoi, gândul intră în casa ariciului care moţăia lângă plita călduţă pe care încă mai sfârâia o mâncărică de boabe de porumb în sos de frunze de ferigă. „Nimeni nu mă ajută şi am atâta treabă” îi răsună în urechi şi, frecându-şi ochii plini de somn, îşi dădu seama că recunoaşte glasul vecinei, veveriţa. Sări cât putu de repede, îşi luă şoşonii şi o luă spre stejarul cel bătrân.
Gândul zbură mai departe şi pătrunse în vizuina iepurelui. După o cursă lungă în gospodăria de peste drum de pădure, în căutarea a ceva morcoviori, se odihnea în căsuţa sa-tufiş. Îl văzuse Grivei şi cât pe ce să-l înhaţe de-o ureche. Încă îşi mai trăgea sufletul după fuga sănătoasă şi îşi mai simţea inima bubuindu-i în piept, când auzi glasul gândului veveriţei: „Nimeni nu mă ajută şi am atâta treabă”. „Ooo, sărmana veveriţă. Mă duc să-i dau o mână de ajutor că e tare necăjită.”
În faţa stejarului cel bătrân, bursucul, ariciul şi iepurele însoţiţi de gândul veveriţei strigau: „Veveriţo, ieşi afară că am venit să te ajutăm. Ne-a anunţat gândul tău că ai nevoie de noi”. Veveriţa tocmai învârtea cu o lingură de lemn în tocăniţa de seminţe şi gândea gustând satisfăcută din ea: „Ce bine că mi-am terminat treaba. E aşa de bine în căsuţa mea!” Dar, deodată, fu surprinsă de corul de voci în care recunoscu vocea prietenului-bursuc, vocea prietenului-arici şi vocea prietenului-iepure. Era deja obosită de atâta treabă şi bucătărioara strălucea de curăţenie. „Nu mai am nevoie de nimic şi de nimeni…” Luă un cărbune şi, cu litere groase, scrise pe o frunză mare, îngălbenită de stejar: „Nu sunt acasă acum şi nici n-am vreme de prieteni. Veniţi altădată!” Scoase frunza afară pe ferăstruica bucătăriei şi se aşeză pe scăunelul de lângă maşina de gătit să-şi soarbă în continuare în linişte mâncărica delicioasă.
Cei trei prieteni care strigau în faţa balconului din stejarul cel bătrân citiră mesajul veveriţei, se uitară lung unul la altul, ridicară din umeri şi, înainte de a pleca, îi spuseră gândului veveriţei: „Altădată să baţi la alte uṣi!”.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Avem prea mulți arici și prea puține vulpi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
