Povestea piticul de rouă al unui șmecher de băiat, care știa o mulțime de șotii, că cică a fost odată ca niciodată, pe vremuri, dar nu chiar așa de demult, o insulă mare, într-un ocean și mai mare. Acum, unii ziceau că ar fi fost în Oceanul… Specific, alții că în Oceanul… Atletic, și alții că în oceanul Indi… ferent, oricum într-unul din oceanele situate pe… tărâmul basmelor. Chestiunea aceasta fiind prea spinoasă, rămâne să fie rezolvată de soborul învățaților, că ei citesc mereu prin cărți și știu multe. Insula despre care este vorba în povestea de față cică era cam… mărișoară. De fapt, la început fusese o insulă mai mică, după care, așa cum se întâmplă prin povești, începuse să crească și să se… rotunjească. Din ce cauze se întâmplase rotunjirea respectivă, susmenționații savanți n-au reușit nici până în ziua de azi să cadă de acord. Unii ziceau că din cauza drojdiei, care… dospește tot ce atinge, alții însă combăteau vehement această teză ca fiind „vulgară”, că o insulă „nu este cocă de cozonac, să se dospească!”Adevărul este că drojdia era foarte răspândită pe respectiva insulă, încă din timpuri… imemoriale. Alți savanți, porecliți „guri rele”, ziceau că insula crescuse în halul acela în urma înghițirii de insule mai mici, care se nimeriseră prin preajmă. Oponenții, adică partizanii drojdiei, decretară că „așa ceva nu există”, respectiv „cum poate o insulă să o înghită pe alta?”. Totuși, ca să fim drepți, trebuie să semnalăm cu obiectivitate existența unei legende străvechi, care ne arată cum că respectiva insulă fusese la bază un balaur împietrit, împietrire care se cam întâmplă prin basme, ca urmare a unor vrăji și blesteme, și că balaurul căzuse în mijlocul oceanului, cu un plescăit enorm. De asemenea, se mai știe că balaurii sunt lacomi prin definiție, iar acest nărav nu piere așa, cu una, cu două, așa că un balaur, devenit insulă de piatră, poate înghiți alte… chestii mai mărunte, tot de piatră. Mai târziu, după ce insula parcursese o mare parte din existența ei, urcând pe treptele consacrate ale evoluției, ajunsese, care va să zică, să fie organizată sub formă de imperiu, că pe atunci nu fusese inventată o șmecherie atât de complicată ca democrația.
Întrucât orice imperiu, chiar situat pe tărâmul basmelor, trebuie să aibă un împărat, o curte, curteni, oaste și, mai ales, supuși, insula aceasta, al cărei nume se tot schimbase cu trecerea timpului, rămăsese cunoscută mai la urmă sub numele de Țara Dolofilor, având ca împărat pe însuși măria sa Dolofan al Șaptelea, cel cu capitala în orașul Burtova și reședința în palatul Burtlin. Guvernul, care cică guverna țara în numele măriei sale, era compus din niște indivizi numiți „siniștri”, iar regimul politic pe care-l aplicau aceștia întregii țări, fără excepție, se numea „burtocrație”. Statul acesta, care nu se deosebea prea mult de statul la umbră și statul la coadă, avea și un imn scurt, ca să-l poată învăța toată lumea, și care suna cam așa:
„Trei cărări cunosc pe lume,
Toate trei conduc la birt,
Unde berea e în spume,
Iară votca are spirt!”
Acesta se încheia cu urarea: „Trăiască împăratul și pântecul său!”, plus refrenul „Gâl-gâl-gâl-gâl!” În schimb, steagul lor oficial era mare cât o față de masă de douăzeci și patru de persoane și care, pentru a fi arborat, necesita un pluton de… 24 de stegari! Gurile rele ziceau că este chiar fața de masă de la începuturile împărăției, pentru că pe steag se puteau vedea foarte clar pete de ciorbă, de sosuri diverse și de vin, cele de cafea lipsind pentru că această băutură divină nu fusese inventată pe vremea lui Dolofan Întâiul, fondatorul dinastiei. Aveau, de asemenea, și o monedă națională, lăscaia sau paraua chioară. Și pentru că orice împărăție, cu orânduială, se poate conduce numai după legi, iar nu așa, la întâmplare, se alcătuise și un „corp legiuitor” format din două odăi, sau camere, una fiind, conform dumelor ce se vorbeau mereu acolo, Duma, sau, după părerea unor bârfitori, ar fi fost numită așa pentru că era „Du-mă de nas”, iar cealaltă, fiind numită „Rada supremă”, din cauză că insula avea multe porturi și porturile aveau, bineînțeles, câte o… radă. Tot bârfitorii ziceau însă că-și luase numele de la baba Rada, conform dictonului „ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba”.
©Lutz Baar
Acolo, în aceste camere, se organizau tot felul de evenimente importante pentru nație, precum ar fi, de pildă, concursul național de sforăit. Accesul în funcțiile înalte ale acestor camere, (care se numeau „înalte” pentru că erau cocoțate foarte sus, și trebuia să se urce pe o scară până la ele), se făcea prin ceea ce se cheamă „alegeri libere”. Se numeau așa pentru că avea voie oricine să participe la ele, numai că aleșii erau doar cei care erau admiși la testul cu „Poarta Obezometrică”. Aceasta avea o deschizătură de forma unui om foarte gras și se declarau aleși numai cei care NU puteau să treacă prin poarta obezometrică! În acest fel, erau excluse orice fel de fraude electorale, totul se făcea la vedere, în piața publică din centrul capitalei, iar proba se ținea numai în pielea goală. Vă dați seama că altfel unii ar fi încercat să-și pună perne pe sub haine sau, mai rău, chestii din ălea gonflabile. În sfârșit, odată ce candidatul era admis, se trecea la validarea alegerii sale, prin bătaia peste burtă efectuată chiar de măria sa împăratul, care veghea totuși să nu apară vreo burtă mai mare decât a sa. Din acest moment, aleșii nației se îndreptau către cele două camere, conform talentelor naturale cu care veniseră de acasă. Astfel, cei din camera superioară, a sunătorilor, începeau să sune care mai de care mai original, până ce, în final, le suna apa în cap la toți. Ceilalți, cei din camera derutaților, umblau de colo-colo, buimaci și din ce în ce mai derutați, așa că legile statului erau pe mâini atât de bune, încât supușii nici nu băgau de seamă când se schimba vreo lege. Toate legile erau publicate în Monitorul numit Orificial, pentru că era difuzat printr-un orificiu al palatului, apoi depozitate în teancuri în anexele palatului imperial. De aici, guvernul se servea copios cu legi proaspete și dădea cu ele în capetele supușilor, după ce, în prealabil, foile respective erau transformate în cocoloașe de hârtie. Ca urmare ieșise o zicală populară care spunea: „Nu ne doare capul de niciuna dintre legi”, ceea ce era perfect adevărat, cocoloașele fiind destul de moi și de ușoare.
Revenind la capul statului, putem spune că împăratul avea o familie reușită, formată din (conform inventarului), „una bucată nevastă – poligamia fiind interzisă prin tradiție – pe nume Balabusta, care se trăgea dintr-o ilustră și nobilă stirpe, prevăzută genetic și cu gene de balenă și două bucăți copii, una bucată copil de sex feminin, numită Dolofelia, și altă bucată copil de sex masculin, numit Buflică. Copiii erau, conform standardului național „grași și frumoși”, în plus, mai semănau leit cu părinții lor, fata cu tatăl și băiatul cu mama, fiind, tot așa, după standard, „bucățică ruptă din tatăl sau mama respectivă”, adică o bucățică substanțială, pentru că și aveau de unde.
Fiica Dolofelia apăruse, în ordine cronologică, prima pe lista copiilor familiei imperiale, dar apariția ei nu fusese întâmpinată cu prea mare entuziasm întrucât, conform Legii Salice, o lege străveche ce reglementează moștenirea tronurilor, coroanelor, sceptrelor și a altor obiecte de același gen, fetele nu aveau voie să urce pe tronul strămoșesc, privilegiul acesta fiind rezervat doar celor care pot face pipi din picioare. (Putea și Dolofelia, cu puțin efort, dar performanța ei nu fusese omologată!) Copila, roză ca un purcel de lapte și gălăgioasă cât zece purcei, manifestase din fragedă pruncie o fire rebelă așa că, în ciuda interdicției, urcase pe tron de câte ori avusese ea chef, ba mai și făcuse pipi de acolo, stând în picioare, pentru că tronul fiind făcut din aur masiv, metalul greu era prea rece pentru fundulețul ei, așa că dăduse drumul la robinet de-a dreptul, întrucât pamperșii nu erau cunoscuți pe acele meleaguri. La câțiva ani distanță după apariția Dolofeliei și ca urmare a unor eforturi substanțiale din partea împăratului și împărătesei, care și slăbiseră nepermis de mult din această cauză, se născuse și prințul moștenitor Buflea, prilej de sărbători naționale extraordinare, parade și chiolhanuri nemaipomenite, la care participase întreaga curte, poporenii fiind doar lăsați să privească de departe.
Ei, și cu trecerea anilor, Dolofelia crescuse repede, atât în înălțime, cât mai ales în diametru și ajunsese o adolescentă grăsunică și romanțioasă, căreia îi plăcea la nebunie să se costumeze în mireasă. Aparițiile ei, costumată astfel, făcuseră ca poporul să-i dedice următorul cântecel:
„Uite, vine o mireasă,
Rotofeie și cam grasă,
Nici deșteaptă, nici frumoasă!”
Până una-alta, ea se resemnase cu locul doi, după apariția lui Buflică, deși era prima născută, și se pare că-i pria acest loc. Fratele ei, moștenitorul imperios al tronului imperial, strălucea printr-o totală lipsă de calități, ba nu, mai avea totuși una, în afară de clasica și neapărata rotunjime și anume aceea că era fonf. Norocul lui că fonfănea numai când vorbea.
În timpul fragedei lui pruncii, tatăl său, împăratul Dolofan al Șaptelea, care, de când se știa, nu văzuse pe unde calcă din cauza burții enorme, nici șireturile de la pantofi nu putuse să și le lege singur vreodată, fusese cât pe ce să-l calce în picioare în mai multe rânduri. De fiecare dată, prințul moștenitor fusese salvat de la zdrobire chiar de către rotunjimea sa proverbială, pentru că, practic, era ca o minge gălăgioasă în calea tuturor și care se deplasa aproape exclusiv prin rostogolire, mai ales după ce încasa la șuturi cu nemiluita.
Dacă vrem să vorbim și despre strălucirea împărătesei, că doar nu există stirpe împărătească fără așa ceva, trebuie să menționăm că dumneaei strălucea prin grăsime, în primul rând, dar și prin mofturi. Din acest motiv, un membru marcant al guvernului, sinistrul ministru al Inculturii, Buimăcelii și al Mofturilor, editase un catalog cu coperți aurite, cuprinzând exclusiv mofturile împărătesei. Catalogul fusese tipărit într-un tiraj amețitor de… două exemplare, unul pus sub perna împăratului,care, de câte ori îl găsea, își sufla majestuos nasul său imperial în el, pentru că era tipărit pe… mătase roz, pe când celălalt exemplar stătea, evident, sub perna împărătesei, care putea ține astfel evidența tuturor mofturilor sale.
În sfârșit, dar nu în ultimul rând, trebuie să vorbim și despre împărat. Acesta era, desigur, măreț în tot ce făcea, și făcea mereu câte ceva mare și unic. De pildă, era cel mai mare mâncău al imperiului, cel mai mare… băutor (gurile rele ziceau că bețivan!), cel mai mare… bârfitor și, evident, cel mai mare în diametru. Burta lui era atât de largă, încât încăpeau pe ea nu mai puțin de trei sute șaizeci și cinci de ordine, medalii și decorații ale imperiului, câte una pentru fiecare zi a anului, și pe care și le conferise singur. Trezindu-se odată, la sfârșitul unui an bisect, că pentru a 366-a zi nu are decorație, printr-un înalt decret imperial, și-a transformat lingura de argint în decorație, și de atunci o poartă la gât, dar numai în anii bisecți.
Despre înaintașii împăratului se vorbea cam puțin și în șoaptă, pentru că împăratul Dolofan al Șaptelea era considerat de către răuvoitori drept „uzurpator”, din cauză că ar fi înlăturat de la tron, prin manevre de culise și folosind mult… butaforia, vechea familie domnitoare, care, pentru că domnise fără strălucire, numele îi și fusese condamnat la uitare. Oficial, conform …copacului, sau arborelui genealogic aprobat, Dolofan era fiul lui Burdihan și nepot bun al lui Haplea, dar despre mama lui nu prea se amintea prin cronici. În schimb, cronica paralelă și neoficială a imperiului, cunoscută sub numele de „Bârfelnicul”, consemna, în termeni lipsiți de respect, faptul că mama adevărată a împăratului, poreclită Rașa, fusese o femeie „ușoară”, deși practic atârna destul de greu la cântar, ba cică-l și rupsese odată și că susnumita, în zbaterile ei amoroase, s-ar fi iubit cu niscai… zmei sau căpcăuni și că, de fapt, unul dintre aceștia ar fi fost tatăl natural al viitorului împărat. Ba s-a mers până acolo, încât s-a insinuat în cronica cârcotașă faptul oribil cum că Rașa, de fapt, ar fi fost o zmeoaică travestită, aducându-se drept dovadă lăcomia ei proverbială, că ce apuca ea, nu mai vedeai înapoi.
Aspecte total opuse, adică pozitive, erau scrise în cronica oficială despre familia imperială, numai că aceasta din urmă dispăruse în negura istoriei, în timp ce Bârfelnicul, deși absolut interzis, se păstrase în nenumărate copii clandestine, din care una a și fost pescuită din ocean, pentru că plutea în derivă, după ce fusese băgată într-o sticlă goală de votcă și aruncată în valuri, spre a fi ferită de zelul distructiv al cenzorilor imperiali. Și pentru că tot veni vorba despre votcă, apoi aflați că aceasta era băutura oficială a imperiului, numai că acolo numele ei se pronunța „vutcă”. Singurul care avea oficial autorizație să o fabrice era însuși împăratul, deținătorul absolut al monopolului, așa că băutura se mai numea și „monopol”. Toți supușii, de la cel mai mic la cel mai mare, erau obligați să bea numai din vutca imperială, vândută în folosul măriei sale la un preț convenabil… pentru împărat. În caz că erau prinși folosind altă băutură decât cea oficială, de pildă „samagon”, contravenienții erau pedepsiți cu scurtarea nasului, ca altă dată să nu-l mai ia la purtare. În acest fel, cei mai mulți dintre locuitorii imperiului ajunseseră cam cârni. Cu toate acestea, umblau pe mai departe tot cu nasul pe sus, veșnic indisciplinați și însetați prin natura lor și a locurilor unde-și făceau veacul, fabricând în continuare propria lor vutcă de casă, pentru uzul propriu și al prietenilor, folosind tot felul de ustensile ciudate și improvizate. Unul cică a fost prins că și-a făcut alambic dintr-un cadru de bicicletă, cu ajutorul căruia distila tot felul de amestecături fermentate precum grăunțe, paie, tărâțe, mălai, cartofi, varză, fructe de tot felul, până și rumeguș, pentru a obține ceea ce poporenii numeau, într-un limbaj poetic și colorat „samagon”, „samadoc”, „trăscău”, „trosneală”, „holercă” și așa mai departe, ca să nu se prindă gaborii cei cu nasurile mari (poliția locală), trimiși îndeobște să adulmece și să confiște alcoolurile clandestine.
Un astfel de popor nu putea, care va să zică, să se închine decât la o singură zeitate, numită, de către sclivisiții de la curte în franțuzește „La Sainte Gorge”, adică, pe limba poporului „Preasfânta Beregată”. Pentru celebrarea cultului insistent al acestei zeități, aveau un popă-șef, cu titlul de Preaamețitul Arhigâlgâitor, ce mai ocupa și slujba de Mare Burduhovnic Împărătesc și care-și avea sediul în mânăstirea Burdihana. Acolo, semnalul pentru începerea slujbei era dat de sunetul ciocnirii clondirelor. Cel aflat atunci pe butoiul-tron arhieresc era poreclit de poporeni mai simplu, Moș Clondir, pentru că acestora li se cam plimba limba-n gură de atâtea închinări și nu puteau pronunța limpede tot titlul oficial, atât de lung și complicat. Moș Clondir era ales… democratic dintre bețivanii cei mai strașnici și avea ca sarcină principală păzirea tradiției votcalcolice în tot imperiul, în toate pivnițele ce fuseseră declarate oficial drept lăcașe de cult. A doua lui sarcină, ceva mai ușor de îndeplinit, era să fie mereu mangă, sarcină de care se achita conștiincios și zilnic, iar a treia, nu și ultima, era să aibă mereu nasul roșu ca o pătlăgică coaptă, respectivul său nas gogoneț fiind și farul călăuzitor al oricărui slujitor al cultului, situat pe o treaptă inferioară, care de ceea ce se numea numai „gâlgâitor amețit”. La acest ultim punct, Preaamețitul mai întâmpina ceva greutăți, mai ales iarna pe ger, întrucât culoarea roșie a „farului călăuzitor” se cam transforma în vinețiu, așa că, pentru dregerea ei, era nevoit să folosească praf de cârmâz. Din această cauză, veșnic nemulțumiții și răutăcioșii, care, evident că făceau parte din opoziție, când îl vedeau trecând cu alaiul său de pilangii oficiali, se țineau după el, tropăind în „tempo di marcia” și dedicându-i acest cântecel:
„Sacâz, balcâz, cârmâz,
Tractir, clistir, Clondir!!!”
Care, după ce că nu era decât o aluzie parșivă (foarte urât din partea lor!), nici măcar nu avea vreo valoare poetică. Spre norocul lor, Preaamețimea sa era mult prea afumată ca să le bage în seamă prostioarele și-i lăsa în pace, să-și manifeste netulburați invidia, că ei nu erau primiți la Înalta Curte Împărătească. Acolo măcar aveai ce vedea, putând să-ți bucuri ochii cu podoaba meselor întinse și îmbelșugate, să-ți bucuri nările cu mireasma friptanelor și a mirodeniilor dintre cele mai rare și mai fine, să-ți bucuri și limba și să o zăpăcești cu gustul sosurilor rafinate, a salatelor, ciorbelor, supelor și a deserturilor de tot felul și, mai ales, să-ți bucuri beregata cu vutca împărătească, cea mai bună dintre câte se puteau găsi! Probabil că, după legea compensației, se întâmpla că, cu cât aveau mai multă mâncare curtenii, cu atât mai puțină aveau poporenii, drept pentru care aceștia din urmă erau, contrar poruncilor și decretelor împărătești, care obligau toată populația să fie grasă, erau… slabi ca scândura! Ba mai mult, culmea obrăzniciei, își arătau fără sfială oasele înșirate pe sub piele! Din acest motiv, din porunca imperioasă a împărăției sale, cei slabi urmau să fie persecutați… până la îngrășare! Persecuțiile urmau să fie înfăptuite de viteaza oștire împărătească, ce avea în frunte pe și mai viteazul mareșal Burtălău, încins cu un mare șal roșu peste burtă. Strașnica oștire avea în dotare o redutabilă artilerie grea, atât de grea, încât nici nu putea fi urnită din loc și care, în loc de obuz, folosea câte un harbuz. În schimb avea, ca armă finală, din categoria mare scofală (imbatabilă!), o serie de cazane de ciorbă foarte mobile, care puteau ajunge în cel mai îndepărtat coclaure al împărăției. Servanții cazanelor erau și ei de categorie grea, rotundă și îmbătabilă, și, când se îmbătau criță, se rostogoleau care încotro, speriind mulțimea de poporeni, slabi ca țârul, făcându-le hatârul să-i invite ca pe niște vite la ospăț, să nu mai fie slabi-băț!
Să nu credeți că oștirea se rezuma doar la așa ceva. Cu ceva timp în urmă, participase chiar la un război, contra tribului horincă, cel cu pălăria mică, dar cu izmelele largi. Acești viteji războinici primeau la naștere în dotare o pălărie de pai, să zică dușmanul „vai”, când îi vede pe plai, numai că ei creșteau și pălăria rămânea tot mică, în schimb izmenele lor erau mereu largi, ca să li se fâlfâie cu orice ocazie. Pe atunci erau în fruntea oștirii împărătești trei căpetenii, ca trei nămetenii, cu titlul de hatmani, tari și bolovani, și anume hatmanul Grețoski, hatmanul Scârbenko și hatmanul Spurcaciuc, care au reușit să conducă oastea de bețivani avani atât de bine încât… s-au bătut singuri și încă… măr! Drept urmare, împăratul, supărat, a desființat hatmanii, a gonit golanii, le-a luat gologanii și a pus în fruntea noii oștiri reformate, făcând dreptate, un mareșal, la paușal. Asta se întâmplase pentru că, fiind trei conducători, fiecare o ținea pe a lui și că, în final, periculoasele rachete cu fasole fuseseră… fâsâite, bombele cu vutcă… gâlgâite, combatanții făcuți… cui, ce să mai vorbim, un dezastru total, toți căzuți grămadă, pe sub mese, pe sub scaune… Arbitrii delegați din partea Națiunilor Uimite ar fi vrut să dea verdict de meci nul, cu posibilitatea rejucării după ce mahmureala ar fi trecut, ca urmare a tratamentului cu ceapă crudă și ciorbă de potroace, dar asta din cauză că au fost influențați nepermis de mult de către damful de pe teren, de care a și profitat un politician mărunt și a scris o carte cu titlul „Mein Dampf”. Precizăm că politicianul mărunt a ajuns mare după aia, dar a căzut de-a berbeleacul de pe ultima treaptă a măririi și praful s-a ales de el.
Revenind la oile, caprele și… țapii noștri ispășitori, înainte pășitori, ai țării propășitori, trebuie să menționăm că, la curtea împăratului, raiul fripturiștilor, mișuna o faună de nobili cu patalama, cam slabi de balama, cu specimene celebre precum prințul Balegoviceanu, cneazul Rotofeievici-Borțoșkin, mare aghiotant imperial, printre altele, apoi contesa Scroffo Tania, baronul de Cocinello-Porkuletzky, marchizul Grasso Mega, ducesa Huydooma, cavalerul Bessensacq, boierul Slăninovici-Unturescu, vicontele Caccarezini, voievodul Kuffurenko și o mulțime de alți curteni, al căror nume a fost uitat. Prințul Certărețki, fiind capul opoziției, nu era agreat la curte și declara, de câte ori avea ocazia, că nici nu vrea să se înghesuie printre atâția umflați și îmbuibați, dintre care zilnic plesnea câte unul de… sănătate. De altfel, sănătatea imperială și a întregii curți era pe mâinile meștere și iscusite ale vestiților specialiști, doctorii Micționski și Eructațiev, care alungau boala prin simpla lor apariție. Farmacistul Konstipatiev prepara leacuri pentru toți. În pauze, se delectau cu orchestra condusă de vestitul dirijor Grasu Contrabasu, în a cărei componență găseai mai ales tobe mari și rotunde, timpane la fel de mari, un gong și mai mare, tube, contrabași, la fel de grași și, în sfârșit, tromboane, cât cuprinde, când se-ntinde.
Pe lângă înfulecat, gâlgâit și bârfit, curtenilor li se mai rezerva o distracție privilegiată: ei erau singurii care aveau voie să se bată pentru ministere, pentru care se organizau periodic ședințe de păruială. Câștigătorul își lua în primire postul de ministru-sinistru în guvern, fie măcar și pentru câteva zile, dacă avea ghinionul să cadă în dizgrație. Cei mai norocoși, ca de pildă ministrul-sinistru de la Ministerul Becilizării, rămâneau în funcție ani de zile. Acest minister avea în primul rând drept sarcină să transforme imbecilii în …becili, dar și intelectualii în… telectuali, imposibilii în posibili, interesanții în… teresanți și așa mai departe, conform listelor întocmite în prealabil și actualizate permanent. În componența guvernului mai era un Gâlcevnik Minister, simbolizat de o statuie legată la ochi, cu o balanță într-o mână și alte zece mâini pentru luat, nu pentru dat, un Bâldâbâski Minister, responsabil cu navele, rațele și gâștele imperiului, un Bețivanski Minister, însărcinat cu ducerea acasă a bețivilor căzuți la datorie, și, în sfârșit, Șutîncurski Minister, care avea în grijă darea afară a bețivanilor scandalagii. Periodic aveau loc remanieri guvernamentale, când se desființau unele ministere și se inventau altele, spre groaza poporenilor și gloria împăratului și a curții sale. Doar Primul Ministru, cel mai sinistru, nu se schimba niciodată, acesta fiind chiar împăratul în persoană, cel mai potrivit pentru această funcție, ca fiind și cel mai mare mincinos din toată împărăția. Când începea să mintă, înghețau toate apele, nu numai piftiile, doar vutca rămânând lichidă, fiind de felul ei cam antigel, cu mare succes în țara aceea cu ierni lungi.
Să nu credeți cumva că știința și cultura nu aveau căutare pe meleagurile acelea. În capitală fusese înființată o Universitate de Stat (evident că la umbră!), condusă cu aplomb de marele rector doctor docent caporal special Dolophelius Crăcănaticus, carele avea și un dicton favorit, o vorbă a unui filosof vestit, spunând cu orice ocazie că „Omul este doar o trestie, dar o trestie sugătoare!” De ce? De vutcă, bineînțeles! Cronica neoficială și bârfitoare menționa că respectiva Universitate nu avea decât o singură facultate și anume „Facultatea de Prostologie” și că scotea proști cu diplomă pe bandă rulantă. Literatura era și ea ilustrată de ilustrul basm, oficial și unic, obligatoriu pentru toți copiii împărăției, cu titlul „Făt Burtos și Ileana Osânzeana”. Pe acesta îl asculta în fiecare seară, oftând, de romanțioasă ce era, Dolofelia cea grăsunică, citit de careva care, din întâmplare, mai știa să și citească.
Cât despre Buflică, odrasla împărătească de sex masculin și rol de prinț moștenitor, acesta cică era mare amator de sport, nu de sporturi, pentru că unicul sport oficial de acolo era fotbalul, practicat de care cum putea, cu huiduieli, cu înjurături, ba și cu bătaie, că, vorba aia, „cearta fără bătaie e ca norii fără ploaie”. Stadioanele se numeau acolo „teritoriu înjurătorial”, iar accesul pe ele se făcea pe bază de abonament anual, eliberat, nu contra plată, ci ca urmare a susținerii unui examen foarte serios, unde candidatul trebuia să înjure, fără întrerupere și numai variat, cel puțin un sfert de oră. Evident că toți curtenii căpătau acest abonament, pentru că ei, având antrenament zilnic, puteau înjura o oră și mai bine. În pauzele dintre meciurile susținute de echipele profesioniste, deosebite între ele prin culoarea echipamentului, intrau pe teren și curtenii, ba chiar și împăratul, care făcea pe portarul atât de bine, încât nu se putea da vreun gol nici de leac, pentru că, pur și simplu astupa toată poarta! La un moment dat, Buflică, fiind mai rotund decât un balon și purtând un costum bălțat, a fost confundat cu mingea și luat la șuturi de toți curtenii, ceea ce l-a scârbit definitiv de sport, nu și de înjurături, pe care le practica des, cu succes, drept pentru care a devenit curând și campion, din simplu pion. Tărășenia cu șuturile contra micii maiestăți fără mustăți cică fusese pusă la cale de către prințul Certărețki, șeful opoziției, numai pentru a compromite guvernul, ceea ce s-a și întâmplat, acesta căzând nu numai pe teren, dar și în dizgrația împăratului, foarte afectat de șifonarea crâncenă a odraslei imperiale. Șmecheria aia cu moțiunea de cenzură nu prea ținea acolo. Putea ea să fie moțiunea cea cu moț, că tot n-avea șanse de reușită fără acordul împăratului. Ca urmare a acestor manevre, prințul Certărețki ajunse Ministrul Gâlcevilor, adică opoziția ajunse la putere și puterea în opoziție. Deși prințul Certătețki, fiind întrebat în cursul unui interviu la televiziunea „Mogulii 3” de ce a făcut-o, pentru putere sau pentru glorie, sau… de dragul poporului, el a răspuns enigmatic: „de chichi!”
Tot Certărețki se pare că nu era străin nici de nenorocirea finală ce s-a abătut asupra imperiului. Partidul său, care fusese până atunci în opoziție, și se numea Frontul Și Mai Național „Toți o apă și-un pământ”, pentru că era vorba de o insulă, de bucurie că a ajuns, în sfârșit, după lupte seculare, la putere, a decis organizarea celei mai mari sindrofii naționale, cu mult fast și tămbălău, în cursul căreia tot poporul era obligat să-și manifeste fericirea de a trăi sub un astfel de regim. În programul festivităților, publicat pe toate canalele mass-media, se promitea că se vor livra gratis poporului (numai cu această ocazie!), cantități considerabile de: „haleală, pileală, zbenguială și zăpăceală”. Și ca noutate, se avansase ideea participării la un dans general, o țopăială ritmică și simultană, la care, pentru prima dată în istorie, să participe atât împăratul, împreună cu toată curtea, cât și toată populația împărăției. Încântat de idee, împăratul, care toată viața năzuise să fie popular, a îmbrățișat ideea cu ambele mâini. În respectiva zi de cea mai mare sărbătoare, care se va dovedi ziua fatală, țopăiala generală a început într-un ritm lent, apoi tot mai accelerat, până ce a devenit pur și simmplu …drăcesc! În acele clipe, s-a auzit un vuiet și un pârâit enorm și toată șandramaua, adică palatul, curtea, capitala și, la sfârșit, tot imperiul, au început să tremure, apoi să se cutremure, până când s-au prăbușit în adâncurile oceanului. Da, chiar așa, imperiul s-a prăbușit de-a binelea! Hm, veți zice, păi asta este soarta tuturor imperiilor! Da, da, da, prăbușească-se toate în pace!
Din tot imperiul acela n-a supraviețuit, se pare, decât un singur cronicar, cârcotaș și acela, călare pe un butoi de votcă gol, care a mai avut timp să termine varianta neoficială a cronicii, să o facă sul și să o bage într-o sticlă goală de votcă, pe care a încredințat-o valurilor oceanului, de unde am pescuit-o și noi și am apucat să v-o citim și vouă. Gata !
Guest post by Andrei A. RADU
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Un alt fel de ‘cină de gală’ – The Menu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
