La șapte ani distanță după La Frontière de l’aube, Philippe Garrel, scotocitor neostoit al intimului, redescoperă calea spre inima femeii, analizând seismele geloziei din viața unui cuplu, în L’Ombre des femmes. Cineastul ne reamintește, prin această peliculă cu aer de Nouvelle Vague, de opera emblematică a lui Truffaut – Jules et Jim. Fără complezență, durerea de a iubi este prezentată în acest film delicat, realizat în alb și negru.
Cuplul Pierre și Manon se zbate în plină degringoladă. Cei doi nu se bucură de un trai îndestulător, sunt realizatori de filme documentare (cu buget redus) sau trăiesc din expediente. Pierre întâlnește o tânără stagiară, care-i cade cu tronc. Deși începe o aventură cu juna Elisabeth, bărbatul nu intenționează să o părăsească pe iubita sa, Manon.
El se justifică simplu în fața acesteia: „Je n’y peux rien, je suis un homme et c’est comme ça/Sunt un bărbat și doar atâta pot.” Într-o zi, amanta descoperă că Manon avea un iubit mai tânăr, avertizându-l pe Pierre. Simțind că o iubește cu adevărat doar pe Manon, Pierre-cel-trădat o imploră pe aceasta să se reîntoarcă, neglijând-o, astfel, pe Elisabeth (Lena Paugam). De-ndată, Manon va rupe orice legătură cu mai tânărul amant. Putem presupune că încă îl mai iubește pe Pierre.
Această povestioară despre adulter prezintă femeia cu tot ce are ea mai frumos: fragilitate (amanta se opune propunerilor lui Pierre), forță (Manon îl trage în mod violent de cămașă pe același Pierre), curaj (ambele femei fac dovada cu prisosință), răbdare (mama lui Manon acceptă proiectele fiicei sale). Distilate cu simplitate, aceste calități sunt etalate, cu grație, timp de 73 de minute. În contrabalanță, apare bărbatul irascibil, însingurat, prezentat ca egoist și laș, incapabil să-nțeleagă ce se întâmplă cu el. Realizatorul atenționează bărbații că ar putea sfârși singuri, dacă nu învață să iubească sincer și profund. Deși este tot timpul prins într-un duo, Pierre se simte mereu singur. Pentru a întări această idee, Garrel surprinde, cu camera de filmat, un Paris parcă nelocuit: străzi pustii, cafenele și apartamente neanimate, apoi un metrou straniu de liniștit. Cadrul spațial oferă bucurie vizuală spectatorului acestei cronici amoroase, iar evocarea sentimentală este învăluită de șarmul discret al capitalei franțuzești.
Stanislas Merhar întrupează figura masculină centrală din această istorioară. Actorul răspunde cu brio provăcării de-a interpreta un bărbat, ca mulți alții, infidel, dar sfâșiat de contradicții. În acel cuplu de documentariști, el este cel care înșală primul, apoi își simte egoul măcinat de gelozie când, la rândul său, este trădat. Prins în acest vârtej, bărbatul nu ar abandona-o pe juna care-i face inima să tresalte, dar nici nu ar vrea să o mai vadă suferind pe „oficiala”. Problematica vârstei într-un context în care se presupune o mai îndelungată experință de viață (ce convoacă și durerea) se estompează în fața partenerei sale de joc – Clotilde Courau. Precum în textele lui Shakespeare (unde găsim piesă în piesă), cineastul francez a realizat un documentar despre război și pace într-un cuplu, așa cum personajul însuși lucra la un documentar despre mișcarea de Rezistență din perioada ocupației naziste. Pierre găsește fiecăruia câte o scuză, pentru că el caută o justificare pentru comportamentul său. Viața se află mereu pusă la încercare în fața numeroaselor pulsiuni. În războiul contra inamicului sau contra sinelui, oricine poate deveni ridicol. Viața dublă (de agent sau cea de partener într-un cuplu) este mereu la fel: spionezi la colțul străzii sau din tranșee, încercând mereu să ocupi/cucerești inima cuiva. Filmul are chiar și o concluzie croită pe această temă:„Oh, pardon mon amour, je t’ai mordu / Oh, scuze, iubire, te-am ucis.”
Vocea din off este cea a fiului regizorului – Louis Garrel – și vitalizează acțiunile eroului încarnat de puternicul Stanislas Merhar.Vocea nu are nimic lămuritor, înțelegem tot și fără ea. Totuși, rostirea slujește ideea (anunțată din titlu) că totul gravitează în jurul bărbatului, lăsând comportamentul femeilor în spatele opacității masculine. Relativismul moral predomină în acest film, iar brutalitatea și echivocul sentimentelor sunt evidente. Realizarea în alb-negru (Imagine – Renato Berta) îi conferă filmului un aspect crepuscular, așa cum umbra femeilor lui Garrel apasă bărbatul. Cineastul francez știe să dozeze lumină, obscuritate și dragoste, oferind un diamant în care se reflectă cele mai frecvente trădări. În final, când Pierre și Manon regăsesc limbajul comun, ne reamintim de fraza lui Paul Valéry: „Ce qu’il y a de plus profond en l’homme, c’est la peau/ Ce este cel mai profund în om este pielea. ”
Regizor – Philippe Garrel
Édouard Waintrop – Regizor Artistic
Producători – Saïd Ben Saïd, Michel Merkt
Imagine – Renato Berta
Montaj – François Gédigier
Muzică – Jean-Louis Aubert
Designer de costume – Justine Pearce
Sunet – François Musy
Decoruri – Emmanuel de Chauvigny
Manager Producător – Didier Abot
1st Asistent de Regie – Guillaume Bonnier
Distribuția:
Stanislas Merhar
Clotilde Courau
Lena Paugam
Vimala Pons
Mounir Margoum
Jean Pommier
Thérèse Quentin
Antoinette Moya
Durată: 73 minute
Quinzaine des Réalisateurs, Cannes 2015
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
