Bunica avea păsăret mult. Plină era curte de pui vara. Pui de găină, pui de bibilica, dee curcă… Într-o dimineață, bunica mi-a spus în grabă: “Măriucă, cochilă dragă, dă și tu drumul la gâște!” Știam eu că în fiecare dimineață gâștele plecau, dar niciodată până atunci nu fuseseră responsabilitatea mea! Așa că am hotărât imediat să am mare grijă de ele. Am deschis larg poarta către uliță, îndemnându-le sa iasă. Cunoscătoare, s-au îndreptat spre ieșire într-un alai vesel și zgomotos. Le aud şi acum. Ieșite din curte, și-au continuat drumul liniștite, semn clar că știau ce au de făcut. Iar eu, pe deplin conștientă de importanța rolului căpătat, le-am urmat până la râulețul care străbătea satul, nu prea departe de casa bunicilor. Eram foarte atentă să nu care cumva să le pierd. Dar să vezi comedie, la râu ne-am întâlnit cu alte și alte gâște, toate albe, gureșe și grăsunele! Toate semănau leit!
“O, Doamne, care sunt gâștele noastre? Eu ce fac acum? Fără ele nu mă pot întoarce acasă!”. Nedumerită și puțintel speriată, m-am așezat pe iarbă să le păzesc mai departe deși, se vedea treaba, păzeam gâștele tuturor! De cine le păzeam habar nu aveam, dar știam că trebuie să-mi duc misiunea până la capăt! Gâștele se bălăceau fericite, soarele urca tot mai sus pe cer, iar eu mă întindeam tot mai confortabil pe iarbă, încercând să evit găinațurile care mă înconjurau. Eram în mijlocul satului, între două drumuri, lângă apa unde gâștele mele, precum gâștele celorlalți, petreceau de minune.
Auzeam în depărtare vocile oamenilor care treceau pe drum, căruțele care traversau anevoios podul de lemn, vechi de pe vremea lui Pazvante Chiorul. Și uite așa, ușor, ușor, am adormit, făcută colac ca un nou născut.
Nu știu cât am dormit, dar îmi amintesc cu precizie cum în somn am simțit o prezență, o umbră ce îmi acoperise obrajii încinși de soare. Desprinsă din dulceața somnului, am început încet-încet să deschid ochii și… l-am văzut! Imens, cu un rât enorm, la câțiva centimetri de fața mea, mă mirosea nedumerit. Ce grozăvie! O sperietură soră cu moartea mi-a străbătut trupușorul și, nici eu nu mai știu cum, în câteva secunde eram în brațele bunicii urlând din toți rărunchii: “Mă mănâncă porcul, bunăăăă, mă mănâncă porcuuuuuuul!!!”
Buna strângea în brațe fetița încinsă de soare, leoarcă de transpirație, cu inima bătându-i să sară din piept, care fugise de pericolul de moarte cu o viteză demnă de recorduri mondiale. Şi încerca să înțeleagă ceva:
– Ce spui tu acolo, cochilă? Ce porc, cum să te mănânce? Pe unde ai umblat, Măriuco? Arzi toată, hai liniștește-te, ești cu bună-ta acum!
– Porcul, bună, mare și urât tare! Gâștele… nu mai știam care-s ale noastre, trebuia să le păzesc, am adormit, nu mai știu. Ce frică mi-a fost, bunicăăă…
Am suspinat adânc și, cu cinci rânduri de lacrimi pe obraji, m-am lipit de pieptul ei. Gata, eram în siguranță, nici o lighioană din lumea asta nu se punea cu buna mea!
– Da’ ce treabă ai avut tu să stai cu gâștele acolo? Și ce ai făcut? Ai adormit? În mijlocul satului? Vaaai, tu cochilă, te-o fi văzut cineva, ce-o fi zis lumea, că ești a nimănui?
Mă uitam cu gura căscată la bunica și nu mai pricepeam nimic! Nu ea îmi spusese să dau drumul la gâște? Ș-acum râde de mine? S-aștepte mult şi bine să mă mai ocup eu de gâștele ei! Nici vorbă, e prea periculos!
De-aş fi știut că “a da drumul la gâște” însemna doar să deschid poarta înspre uliță! Și că de acolo gâștele se pricepeau ele foarte bine să ajungă la apă și tot așa și să se întoarcă acasă! Cum să le trebuiască lor paznic? Cu atât mai mult o copiliță prăpădită de la București! Nici un copil din sat nu ar fi fost atât de prostuț ca mine și ar fi râs cu gura până la urechi să fi auzit pățania mea. Era clar, multe nu știam, dar cu siguranță eram dornică să ajut cu orice preț! Iar acolo, la intersecția dintre două drumuri, lângă râu, în mijlocul satului, nu mai dormise nimeni înaintea mea. Poate doar vreun bețiv, rușinat prea tare să meargă acasă!
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
