În iunie, când vremea începe să permită, serile noastre împreună se termină invariabil la una din grădinile cu muzică de café-concert. Este o liniște aparte în momentul acela, când savurezi cina pe acorduri live și, dincolo de pictura lui Manet pe subiect, acest gen muzical nu mai este definitoriu doar pentru turistul tradițional care caută fado la portughezi și muzica bretonă la francezi, ci îl influențează azi pe tânărul european stilat, atent să treacă dincolo de trap. Bucureștiul își completează renumele de capitală ofertantă și prin acest trend, așa că noi ne aflam în acea seară la Casa Elena Lupescu. Dacă nu i-ați călcat pragul, vă spun că este un loc care intrigă, cum altfel? O bijuterie arhitectonică cu o terasă prea largă pentru Bucureștiul din prezent, dăruită de Regele Carol al II-lea pe atunci amantei sale, și vă las să vă imaginați orice scene de politică sau de alcov care s-ar fi putut desfășura aici.
Interior din Casa Elena Lupescu
Dacă un cuplu este așezat la masa aceasta, și cântă Valentin Albeșteanu, cei doi rămân împreună pe viață… dumneavoastră se vede că sunteți la prima întâlnire!
Soțul meu de 15 ani deja i-a zâmbit cu îngăduință și i-a mulțumit pentru prognostic chelnerului care își interpreta cu aplomb rolul zilnic. Cufundați în conversație, probabil că nici n-am observat când a început să cânte “acel” Albeșteanu, însă curând ne-am trezit parte dintr-o seară ireală, în care s-a deschis un portal și cu viteza unui algoritm de inteligență artificială, acum erai în târgul de la Obor să cumperi violete pentru vreo fătucă, peste două minute “coșarul” din secolul trecut îți zicea de noroc, ca imediat să înțelegi că “habar n-ai tu” despre ceea ce urmează. Când m-am dezmeticit, am stat o vreme cu gândul că toți ar trebui să trecem prin “bucuria dragostei”, “avant de mourir”… nu-i așa?
Uitasem acea seară, când, în 2018, am revăzut ochii negri ai violonistului pe un afiș ce anunța “Poveste din Bucureștiul de odinioară”, un spectacol cu muzică interbelică, la Palatul Bragadiru.
Am fost, și am realizat că este de departe cel mai bun proiect cultural din România ultimilor ani și că întrece cu mult ce am văzut înainte, inclusiv prin capacitatea scenografului Maria Miu de adaptare a trecutului la viața digitală, prin costume, imagine și sunet.
De data aceasta, violonistul era completat de o femeie cu trăsături de zeiță, un trup fragil mișcându-se frenetic și murmurând cu voce graseiată, forte, în contrast puternic cu aparența indusă de fizic… “cine-i iubitul si cine-i sortitul … “ne-am întâlnit odată-ntâmplător și mâna tu mi-ai strâns-o-ncetișor”…mereu purtând o dorință: “Doamne, n-am isprăvit cântecul ce mi l-ai șoptit; deschide colivia și fă să zboare, tangourile mele arzătoare’’… Femeia se numește Miruna Ionescu, este actriță și vă asigur că este Povestea însăși.
sursa foto: pagina de Facebook
Instrumental, dacă vioara lui Albeșteanu se tânguie, ezită, scrâșnește arcușul pe strune, zvâcnește cu ritmul înainte, apoi ne slăbește cât să ne ducă în cabaretul berlinez, scena este desăvârșită de pianul, uneori alb, al lui Valentin Cucu. Instrumentistul acesta cântă cu o precizie de matematician și se bucură de fiecare acord ca o gimnastă care a finalizat o serie de acrobații pe diagonala lungă la sol. Privește pianul cu bucuria unui copil, și cândva i-a șoptit celuilalt Valentin, violonistul, secretul perfecțiunii sale: “eu știu și când respiri; așa îmi calculez ritmul muzical, după respirația ta.’’
Toți artiștii din acest spectacol sunt foarte bine pregătiți și instruiți. Așa ne explicăm de ce acordeonul lui Daniel Mustățea sau Marian Dincă sună ca un val ușor sau cum de Nicolae Petrea menține contrabasul, instrument de forță, în rolul său reglator, fără vreun sunet pe care spectatorul să-l perceapă intrus. Sau cum de Albeșteanu a văzut acest spectacol împlinit încă de acum două decenii, când începea să readucă genul café-concert în restaurantele care definesc Bucureștiul.
***
Obișnuiesc să rezum la doar un termen fiecare dintre întâlnirile mele. “Poveștii din Bucureștiul de odinioară” i-am spus VARUNA, un cuvânt portmanteau.
Ca o valiză care se deschide la jumătate, centralitatea este dată de Valentin, care o întâlnește pe Miruna, iar împreună creează un efect mistic prin muzică, poezie, dans, arte vizuale, modă sau chiar elemente de film: VA-RUNA.
Ca să înțelegeți ce vreau să spun, căutați fragmente din spectacol pe youtube, sau încercați să vă imaginați calești cu târgoveți proiectate 3D pe coloanele de marmură albă din interiorul Palatului Bragadiru, plimbându-se prin balcoane, zburând printre spectatori, arătându-le că “așa începe dragostea”, poate în “căruța poștei”, ducându-i “once upon in West”, ca să revină acasă, pe ritmuri nebunești la “Ciuleandra”. Ori amintiți-vă felul în care Regina Maria a României notează despre cum cânta George Enescu în salonul regal sau în timpul războiului, răniților din spitale: ”Enescu sta drept, liniștit în mijlocul furtunii și cânta ca un zeu”.
Aceasta este senzația și, pentru că ne-am întors la Enescu, să amintim și că fiecare țară europeană a avut perioada ei de Renaștere – în România, timpul libertății de expresie și al frumosului artistic, mai ales muzical, s-a manifestat cel mai bine până atunci, după Marea Unire de la 1918.
***
“Poveste din Bucureștiul de odinioară” este un Broadway al României, care traversează central muzica de salon în perioada ei de completă Renaștere. Mai mult, acest spectacol depășește zona de etnocentrism și creează elemente pentru o identitate culturală Europeană.
De ce așa? Ei, bine, William Sumner, în 1906, scria că “…viziunea asupra lucrurilor în care propriul grup este centrul tuturor, iar toate celelalte sunt scalate și evaluate în funcție de el”, se definește ca etnocentrism. După mai multe decenii de existență, Uniunea Europeană se zbate asiduu să-și afirme o identitate a grupului, iar nu a statelor din componență, pe orice segment pretabil.
Un gest simbolic, evident în acest sens, este proiectul Mini-Europe, un parc în aer liber la Bruxelles, care expune miniaturile unor construcții arhitectonice din toate statele Uniunii. Mai există würstelul vienez, croissantul franțuzesc, gaufra belgiană sau micul românesc, și am numărat până acum casă și masă, dar lipsește muzica… sau nu.
Identitatea muzicală a Uniunii Europene – ca a oricărui grup, de altfel – înseamnă fragmente individuale din diverse perioade istorice, care s-au regăsit ca stil în mai multe state, și au condus la muzica reprezentativă azi de la Nord la Vest, trecând prin Sud către Est. Încercând să identific un element muzical comun tuturor statelor membre, m-am oprit la vioară, instrument creat cum altfel decât în Italia, în perioada renascentistă. Mergând mai departe, descoperim vioara la Viena, în Saxonia, dar și în Boemia, Norvegia sau Olanda. La fel ca în multe capitale din Uniunea Europeană, la București, vioara a fost consacrată în perioada interbelică.
Și cu vioara începe “Povestea din Bucureștiul de odinioară”, care s-a cântat anul acesta la Ateneu, la grădina Alhambra – un loc atât de iubit de artiștii interbelici –, iar ultimul afiș îl arată la Teatrul Odeon, pe 18 septembrie 2022.
Acest concert, pe care nu mulți îl cunosc, este un AVATAR. Este Bucureștiul însuși respirând în istorie, și este esență românească adăugată la identitatea muzicală a Uniunii Europene.
Pe Octavia o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
