noaptea își lasă copertinele peste gândurile zilei,
exilând întâmplările. mintea mi-e amorțită.
luna coboară în leagănul viselor mele, în acorduri de fado.
mă transform, încet, în întoarceri de ritm, în acorduri de chitară mângâiată
de iubirile lusitanilor. timpul și-a trimis salahorii la dans.
privesc alunecarea unei lacrimi ce sparge în mii de dorințe spulberate,
pe caldarâmul prăfuit cu amintiri al vechii taverne din Alfama, un vis.
e o lacrimă smulsă din sufletul unei fete
de-un vers, din cântecul ce taie noaptea în felii de iubire pierdută:
“coração que não commando vive perdido entre a gente”.
ea, fata, dansează pe loc, în mișcări îmbrăcate seducător de rochia albă.
pe peretele vechi, îmbrățișate-ntr-un sărut sunt două umbre,
una-i a ei iar cealaltă-i venită din lumea sufletelor ce s-au dus.
e dansul lor, ce nici timpul nu-l șterge. amprentă vie pe un zid.
stau la o masă și privesc mâinile celui ce din corzile chitarei
desface sufletele-n flori. privește fata, cu ochii pierduți în iubirea ce-i poartă,
îi alintă trupul cu sunete iubite de inima ei, iar cu vocea îi sărută linia gâtului,
până departe. “coração que não commando vive perdido entre a gente”.
las vinul să-mi pătrundă-n simțuri, cântecul îmi poartă pașii în dansul cu luna.
mă topesc în povestea unui cântec ce se repetă obsedant. îmi place, noaptea știe!
Pe Monica o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
