noaptea își lasă copertinele peste gândurile zilei,
exilând întâmplările. mintea mi-e amorțită.
luna coboară în leagănul viselor mele, în acorduri de fado.
mă transform, încet, în întoarceri de ritm, în acorduri de chitară mângâiată
de iubirile lusitanilor. timpul și-a trimis salahorii la dans.
privesc alunecarea unei lacrimi ce sparge în mii de dorințe spulberate,
pe caldarâmul prăfuit cu amintiri al vechii taverne din Alfama, un vis.
e o lacrimă smulsă din sufletul unei fete
de-un vers, din cântecul ce taie noaptea în felii de iubire pierdută:
“coração que não commando vive perdido entre a gente”.
ea, fata, dansează pe loc, în mișcări îmbrăcate seducător de rochia albă.
pe peretele vechi, îmbrățișate-ntr-un sărut sunt două umbre,
una-i a ei iar cealaltă-i venită din lumea sufletelor ce s-au dus.
e dansul lor, ce nici timpul nu-l șterge. amprentă vie pe un zid.
stau la o masă și privesc mâinile celui ce din corzile chitarei
desface sufletele-n flori. privește fata, cu ochii pierduți în iubirea ce-i poartă,
îi alintă trupul cu sunete iubite de inima ei, iar cu vocea îi sărută linia gâtului,
până departe. “coração que não commando vive perdido entre a gente”.
las vinul să-mi pătrundă-n simțuri, cântecul îmi poartă pașii în dansul cu luna.
mă topesc în povestea unui cântec ce se repetă obsedant. îmi place, noaptea știe!
Pe Monica o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
