„De ce nu pleci?” pare să fie întrebarea pusă cel mai des victimelor violenței domestice. Numai că cei care întreabă sunt, de obicei, oameni care nu au fost puși în situații similare – cel puțin nu din punct de vedere psihologic. Cum poate răspunde o femeie la această întrebare, când nici ea nu își dă seama de ce, iar societatea o condamnă dacă face alegeri pentru siguranța ei? Iar pentru ca nu are un răspuns pentru asta, rămâne în continuare lângă agresorul ei, uneori și o viața întreagă.
Societatea și cultura din România au lacune profunde în ceea ce privește educația și drepturile omului. Suntem, până la urmă, nația care a rămas în epoca de piatră, social vorbind. Cultura românilor este efectiv clădita pe frazele:
– „eu te-am făcut, eu te omor!”
– „ești proastă, grasă și urâtă”
– „nu ești bună/în stare de nimic”
– „ești o curvă”
Și lista poate continua așa la nesfârșit.
Personal, am mâncat „bătaie ruptă din Rai” undeva pe la patru ani. De la vârsta de 12 ani încolo, am trăit sub același acoperiș cu tatăl meu, care a încetat cu bătaia fizică după ce, venit beat și obosit de la muncă, ne-a obligat pe mine și pe sora mea mai mică să ne dezbracăm în fața lui, urmând apoi să ne ordone să ne băgăm în pat, așa, goale, să ne culcăm, cât el se uita la noi. Eram amândouă terorizate. Sora mea, cu timpul, a început sa îl înfrunte. Eu, spre rușinea mea, nu. Am trăit cu frica în oase constant, chiar și după ce am fugit de acasă, la vârsta de 21 de ani.
Pe primul tip care a îndrăznit să ridice mâna la mine l-am părăsit după o săptămână de la incident (doar m-a bruscat), moment până la care s-a comportat exemplar. Mi-am sunat prietena cea mai bună să vină cu mine, pentru că îmi era frică. Mi-am luat bagajele și dusă am fost.
Fast-forward șase ani de atunci. Vara trecută am reluat legătura cu un fost coleg de muncă. Toate bune și frumoase – eram îndrăgostită lulea. Eram nedespărțiți. Practic s-a mutat la mine și nu a mai plecat. După o perioadă, sub pretextul „lasă că te învăț eu să fi femeie, că tu nu știi, tac-tu e un ratat la fel ca și unchi-tu, iar de bunică-ta nici să nu mai vorbesc”, a început să mă „învețe” – la început, doar îmi ținea ore de teorie, una după alta. Eu am început să fiu și să mă comport speriată din cale-afară, până în punctul în care nu mai eram sigură dacă toate cunoștințele pe care le acumulasem în cei 26 de ani de viața chiar le mai știam, sau dacă erau valide. Îmi era frică de reacțiile lui la orice îi spuneam. El se apăra că, de fapt, lui îi e frică de mine și de reacțiile mele (nici eu nu sunt cel mai calm om de pe Pământ). Are un stil exploziv de a se bucura – nu îți dai seama dacă se bucură sau dacă își bate efectiv joc de tine. Când, Doamne Ferește, se enervează, reacțiile lui sunt de-a dreptul rupte dintr-un salon de la Obregia.
De ziua mea, anul trecut, am plâns. Mai mult decât în mod normal (a se citi – eram un zombi plâns tot, bântuind prin birou). Mi-am încheiat ziua uitându-mă la o flacără, „ca să mă învețe să meditez că eu nu știu”, spunea el. Se comporta cu mine de parcă eram cea mai idioată și inaptă ființă de pe Pământ. În public, murea de dragoste după mine.
La câteva săptămâni după întâmplarea asta, în noiembrie, a început sa dea în mine – catalizat de mărturia mea ca încă îmi iubesc unul din foștii iubți (ca să clarific, când i-am spus, se comporta normal. Nici nu părea deranjat, ci chiar fericit ca am decis să împart cu el ce simt). De fapt, a dat în mine de-abia a DOUA zi. Nu când i-am spus.
Și a continuat din agresiune în agresiune, întotdeauna găsind motive noi sau reciclându-le pe cele vechi. Mă simțeam obligată sa îi spun „da” la tot ce îmi propunea. Dacă îi spuneam nu, începea să mă preseze cu discuții și argumente până când cedam – pardon, acceptam. Când mă vedea speriată să răspund (nu știu ce înțelegea el din starea mea, eu eram efectiv speriată), începea să mă preseze. Nu îi convenea răspunsul, începea să se victimizeze, sa plângă, să urle și termina prin a mă ține trează toată noaptea urlând la mine și maltratându-mă.
Am discutat prima data când s-a întâmplat, cu un foarte bun prieten de-al meu. Din fericire, lucram în aceeași clădire, și am putut discuta ce am pe suflet timp de luni de zile. El mi-a zis prima dată „ia-ți bagajele și pleacă. Aveți nevoie de ceva timp departe unul de altul.” Mi-era prea frică atunci, pe o parte, pe de altă parte, eram hipnotizată de ideea de a avea un soț – încă una din multele lui promisiuni goale, la fel ca și cele conform cărora va termina cu agresivitatea de orice fel. Am decis să îi mai acord șansă după șansă de atunci. În ianuarie, după trei săptămâni de concediu de sărbători absolut mizerabile și pline de teroare, batjocură la adresa mea și a tuturor prietenilor mei, am decis că este momentul să fac ceva mai bun cu viața mea. Așa că mi-am împachetat un ghiozdan cu lucrurile pe care le foloseam cel mai des, haine, și m-am dus la muncă (Apropo, eu câștigam de vreo trei ori cât el, dar banii erau la comun și trebuia să îi cer voie înainte sa îmi cumpăr orice). În pauza de masă, m-am întâlnit cu el. Până în acel punct, mă gândeam cum să discut cu el decizia mea de a sta separat de el, dar să încercam totuși să avem o relație. Ei, în timpul discuției, a adoptat un ton de om rănit, mi-a turnat și mai multe baliverne „dar spuneam ca suntem o familie… cum putem să fim o familie dacă stăm separat? Așa ceva nu se poate! Ai de făcut o alegere – dacă pleci, pe mine nu mă mai vezi”. Am rămas, i-am mai dat o șansă. O lună după asta, într-una din „crizele” lui provocate de mine – era și normal ca eu să fiu vinovată pentru comportamentul lui – aveam jumătate de față vânătă. La o săptămână după această întâmplare, eram la sora mea, povestindu-i ce s-a întâmplat. Mi-am găsit ceva cu chirie. Am avut două săptămâni de liniște în noua mea casă.
Mă simțeam cumva legată de el, totuși, așa ca am mai încercat odată. La manipulările lui și slăbiciunea mea, am fost de acord să se mute (IAR?!?!?) cu mine în casă. După trei luni de zile de coșmar – timp în care nu a mai dat în mine, dar a urlat, m-a ținut trează cu nopțile, m-a umilit, a rupt lenjerii de pat, a rupt o clanță de la ușă și mi-a îndoit o tabletă care costa peste 1000 euro, ș.a.m.d, am pus stop. Și tot ce a trebuit să fac în așa fel încât sa reușesc, a fost să îmi sun prietena cea mai bună.
I-am spus și tatălui meu că a dat în mine. Câteva zile mai târziu m-a întrebat (da, tata – propriul meu tată) dacă se poate salva relația. Ca să îi răspund la întrebare, i-am zis individului de întrebarea tatălui meu. Așa că i-am dat individului numărul lui de telefon, ca să îi povestească ce s-a întâmplat și „de ce am meritat să fiu bătută”. A fost o conversație interesantă pentru el, cel puțin, când a auzit de libertățile mele sexuale și la ce umilințe m-a supus. De atunci, tata mă întreabă doar dacă m-a mai căutat. Și cam atât.
Acum sunt bine. Cu mult ajutor din partea prietenilor mei, am reușit să mă extrag din cercul vicios victimă-agresor-salvator. Merg la terapie de mai bine de jumătate de an. Am relații funcționale cu oamenii din jurul meu, și vreo doi iubiți – amândoi știu unul de altul, iar fiecare dintre ei este prea speriat să își dorească ceva serios. Dar nici eu nu sunt pregătită sa am o relație serioasă în acest punct al vieții mele. Pot spune că sunt fericită. Puteam să stau cu individul, puteam să nu plec. Dacă nu aveam suport moral din partea atâtor oameni, sigur rămâneam cu el.
Ce am povestit mai sus, reprezintă doar o mică, dar importantă, parte din multele abuzuri la care acest individ m-a supus (de exemplu, să fur și să vând obiecte de valoare din casa unchiului meu, în care eu, voit, am investit câteva mii de euro, și pentru care am pierdut privilegiul de a o locui, la insistențele individului. Nu mă putea bate destul cât să mă înduplece să fac acest lucru). Cu voia mea. Sau fără… sincer, nici mie încă nu îmi este clar de ce am acceptat, de ce am rămas cu el atât de mult timp după ce a ridicat prima dată tonul la mine pentru ore în șir. Poate am fost în negare. Sper doar ca până îmi găsesc inevitabilul sfârșit, să reușesc să deslușesc tainele ascunse ale psihicului feminin. Sau poate am stat din cauză că undeva, în subconștientul meu, bărbatul lângă care îmi petrec viața trebuie să fie pe același model masculin ca și tatăl meu – un om care și-a dat nevasta cu capul de sobă, și care și-a bătut copiii după moartea soției lui, din cauza altora.
Cu drag și capul sus,
Guest post by MOIRA
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
