Am crescut în aproape-cultul revelionului. Nu era doar „trecerea dintre ani”, ci un eveniment de primă mână, pus pe picior de egalitate cu Paştele şi Crăciunul – desigur, fără componenta spirituală, dar cel puţin la fel de aşteptat şi pregătit.
Două lucruri erau obligatorii şi defineau revelionul: petrecerea şi programul TV. În partea principală a casei în care am crescut eram patru familii şi cel puţin trei dintre ele organizau revelionul împreună (a patra era un cuplu cam ciufut, singurii, de altfel, care n-aveau copii). Era cu adevărat o petrecere – nu doar un stat la masă, adică se şi dansa şi curgeau bancurile din toate părţile. Mai mult, am aflat peste ani că, atunci când eram noi mai mici, revelionul lua uneori forme spectaculare: tata, se pare, a apărut o dată drapat doar într-un cearceaf şi altă dată a coborât călare, pe tobogan, balustrada scării care ducea la etaj…
În general, relaţia între vecini era extrem de puternică – pentru adulţi, ca şi pentru copii. Părinţii noştri, de pildă, urmăreau „Cerbul de Aur” împreună cu familia Popescu, în faţă cu tabele de note! Notau fiecare concurent şi, la sfârşit, îşi comparau opţiunile cu premiile. Nu mai spun la ce discuţii muzicale fabuloase asistam – dl Popescu fiind muzician, iar tata un meloman pasionat – pe tema invitaţiilor de mare valoare ai Cerbului din acei ani…
Al doilea element-cheie al revelionului era programul TV în care străluceau Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Amza Pellea, Puiu Călinescu etc., generaţia de aur a muzicii uşoare româneşti, dar şi Fărămiţă Lambru sau Angela Moldovan. Chiar şi la 15 ani, când respiram Pink Floyd şi Emerson, Lake and Palmer, nu-mi puteam imagina un revelion fără Gică Petrescu!
Cu aşa părinţi, era de aşteptat ca, la vârsta adolescenţei, să preluăm ştafeta! Mai exact, generaţia sorei mele, la 17-18 ani ai lor (14-15 ai mei), a pus în operă – zău că expresia e potrivită! – două revelioane gigantice (vreo 50 de participanţi) în holul mare – 7 x 6 metri – al imobilului. Vreo trei zile dura numai decorarea spaţiului! Două ghirlande de brad de vreo cinci metri fiecare se intersectau diagonal pe tavan, ancorate de lămpi. De ele agăţam nu doar globuri, ci şi baloane umplute cu confetti (asta era fericita mea sarcină!) care, la miezul nopţii, erau luate la ţintă cu „invizibile” (bolduri îndoite, trase dintr-o praştie minusculă, confecţionată din sârmă), producând o superbă ninsoare colorată. Peretele de geamuri dintre holul mare şi cel mic, de intrare, era pictat de sus până jos, în spirit pop art, fireşte. În fine, în timpul nopţii se aruncau zeci, poate sute de serpentine. Era o feerie.
Fetele se puneau pe cumpărat şi gătit cu câteva zile înainte, în vreme ce băieţii se ocupau nu doar de decor şi băutură, ci şi de… logistică, începând cu celebrissimul, istoricul magnetofon Tesla B4, cu zeci de benzi aferente, şi terminând cu veselă şi tacâmuri pentru 50 de oameni!
Aş putea spune că noi (ei, mă rog…) am inventat bufetul suedez. 90% din spaţiu era lăsat liber pentru dans, consumaţia fiind aşezată pe două-trei mese lipte de unul dintre pereţi.
Erau oameni de o anumită calitate, aşa încât nu doar că petrecerea era genială, dar niciodată nu s-a petrecut vreun incident, cu o singură excepţie, pe care o s-o povestesc imediat. Categoric nu se îmbăta nimeni. În anul în care Vasi a venit cu un set complet de veselă, pahare şi tacâmuri împrumutate de la restaurantul Hotelului Ambasador – el ştie cum! – tot el a fost cel care, după miezul nopţii, a oprit muzica pentru a ne face fiecăruia dintre noi câte un cadou!! Deşi era Sf. Vasile şi noi ar fi trebuit să-i dăm lui ceva! Darurile – scoase dintr-un sac de Moş Crăciun – erau simbolice, dar personalizate! Mie, de pildă, un puşti care voia să pară mai mare, îmi împachetase cu grijă o ţigară Kent şi o cutie de chibrituri…
Cel de-al doilea revelion astfel organizat, 1970-1971, la care am avut privilegiul să-mi aduc doi prieteni de vârsta mea, Roxana şi Mihnea (pe lângă Nicoleta, care era din casă), a fost doar începutul a trei zile azi incredibile, în care am văzut cu familia nu mai puţin de trei piese de teatru („Fanny”, „Lear”-ul lui Penciulescu şi nu mai ştiu care), un film („Pomul de Crăciun”) cu o parte din gaşca de la revelion şi am făcut două „resturi” – petreceri post-revelion, în acelaşi spaţiu, cu ce mâncare şi băutură rămâneau. Poate că o mai ţineam aşa, dar la al doilea „rest” Colonelul şi Vlad au vrut să joace o scenă din „Romeo şi Julieta”, în care Julieta-Vlad alerga şi sărea în braţele lui Romeo-Colonelul, ceea ce în prima fază s-a petrecut cu bine, în hohotele noastre de râs, dar în secunda doi inerţia i-a prăbuşit pe amândoi peste peretele de geamuri dintre holuri… Nu s-au tăiat, n-a curs sânge, miraculos nu s-a rupt niciuna dintre stinghiile de lemn, doar s-au spart vreo trei ochiuri de sticlă, dar părinţii – extrem de open minded, aşa cum v-aţi dat seama – au tras concluzia că ar cam fi cazul să punem punct…
Nu în ultimul rând, încă de atunci, revelionul însemna – cum înseamnă şi azi – şi bucuria înălţătoare a Concertului de la Viena… L-am ratat, din motive total obiective, de vreo trei ori în ultimii 45 de ani…
În 1971-1972 am făcut şi noi, generaţia -3, un revelion, la Adi acasă. N-a avut nici desfăşurarea, nici strălucirea celor două precedente, dar a fost al nostru, deci frumos, mai ales că în noaptea aceea TVR a transmis în premieră un film care ne-a fermecat pe viaţă, „The Point”, povestea lui Oblio şi a căţelului Arrow, pe muzica dumnezeiască a lui Harry Nilsson…
Niciun revelion ulterior n-a fost ca acelea… Da, ştiu, pentru că atunci eram foarte tineri şi foarte inocenţi. Probabil. Dar nu cred că numai din cauza asta. Încercaţi să comparaţi un program TV actual de revelion – oricare – cu cele din anii 1970 (sub comunism, nota bene!). Încercaţi să comparaţi umorul de atunci cu cel de azi. Încercaţi să-l comparaţi pe Toma Caragiu cu… Chiar, cu cine? Sau pe Florin Bogardo cu… Chiar, cu cine?
La mulţi ani!
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
