Într-o margine de lume, lângă marea cea sărată,
Unde Făt Frumos și zmeii mult mai rar se mai arată,
Era o țară frumoasă, nici prea mare, nici prea mică,
Cumpănită întru toate, mijlocie va să zică,
Unde trăiau laolaltă oameni feluriți ca stare,
Oameni buni, săraci și harnici, bogătani cu capul tare,
Negustori de verzi și-uscate, tăntălăi, vântură-țară,
Cărturari cu multă știință, dar și de-alde pierde-vară,
Iar deasupra tuturora, curtenii cu mândre straie,
La palat, la împăratul, zi și noapte-n juru-i droaie.
V-am spus până-acum atâtea, să vă mai spun încă una:
Împăratul mult iubește vorba multă și minciuna.
Și de-atâtea gogonate ce se vântură la curte,
Minciuni cu picioare multe, chiar dacă sunt așa scurte,
Pe-mpărat îl porecliră, simplu ca și ziua-bună,
Cu un nume pe potrivă cu năravul său: Minciună.
Curtea-i veselă se-mparte după cin și căprării,
Cu-n mai mare peste ghete, altul peste pălării,
Mai are și-un șef de linguri, altu-i șef peste borcane
Și o șefă durdulie, mai mare peste cucoane,
Responsabile cu moftul și cu vorba în doi peri
Și-ncă mulți alți șefi, grămadă, de nu știi ce să le ceri.
Cărturar vestit în toate, Capdelemn pe nume-i spune,
Mai mare-i peste condeie, și mai rele și mai bune,
Tot mereu cu împăratul, fiecare vorbă-i scrie,
Nesfârșitele-i palavre să rămână pe hârtie.
Peste oastea cea vitează, de bețivi și de fățarnici,
Lângă oala cu mâncare foarte-avani și foarte harnici,
E mai mare generalul denumit Mușcă-Vipușcă,
Rotofei, țâfnos și crâncen și mare cât o gălușcă,
Ce a-nvins în bătălie câinii toți din mahalale,
Iar pisicile din poduri le-a făcut de trei parale
De pe vremea când un șoarec, îngâmfat și plin de pizmă
S-a-ntrecut cu-obrăznicia, ascunzându-i-se-n cizmă,
Încât roșu-generalul, nemaiștiind ce să zică,
A răcnit vreo trei minute și a leșinat de frică.
Ministerul Învârtelii are sus de tot, în schemă,
Pe ministrul Trage-Sfoară, ce rezolvă-orice problemă
Cu plocoane sau cu pile, ba chiar și cu amândouă;
De bine ce le brodește nu numai că pică – plouă!
Grija banilor o are cel mai lacom dintre toți,
Se numește Bagă-n Pungă și-i mai mare peste hoți,
Care-n țara lui Minciună sunt doar strângători de biruri,
Îndesând prin buzunare și prin pungi sau prin chimiruri
Bani mulți, cât pot să adune pentru gura nesătulă
A-mpăratului și-a curții. Întâi un ban de căciulă
Trebuie deopotrivă toți să dea, iar pe ureche
Încă-un ban și încă unul, ca să fie o pereche,
Că uechea-i importantă, ea căciulile susține –
De le sprijină doar nasul nu mai vede nimeni bine!
Și-așa, pentru câte cele Bagă-n Pungă cere dare,
Jefuind cu a lui ceată de la mic și pân la mare.
Și mai mișună la curte multe alte chipuri breze,
Prea-plecate slugi de viță, gata stând să tămâieze
Orice faptă a lui Minciună, orice vorbă nesărată
Declarând-o de îndată drept minune-adevărată.
Chiar sughițul și strănutul împăratului devine
Pentru ei manifestarea milei proniei divine.
Și sunt toți deopotrivă, parcă-s trași la calapoade,
Cei mai cei și cei mai foarte din mulțimea de noroade;
Primii sunt la orice bârfă, cei dintâi sunt și ca lene,
În huzur și îmbuibare se umflă cu toții-n pene.
Ceilalți n-au decât să crape, ei sunt sarea și pământul,
Să le fie doar lor bine, ăsta le e jurământul.
Dintre toți cei de la curte măscăriciul Zgămăiață,
Mic, urât, la vorbă gângav și mereu vopsit pe față,
Spune numai adevărul, însă nimeni nu îl crede
Și îl iau în rîs cu toții. Împăratul, când îl vede
Îmbrăcat cu haine rupte și-ncălțat cu o mânușă,
Auzindu-i glasul aspru, scârțâind precum o ușă,
Prințul Adevăr îi spune, apoi îl cheamă la sine,
Poruncind la toți curtenii, în glumă, să i se-nchine.
Zgămăiață dă cu tifla, rabdă lovituri, batjocuri,
Spune răutăți și fuge, inventează alte jocuri
Și toți rîd pe întrecute. Împăratul lasă tronul,
Să-l prindă pe Zgămăiață, care-i pune-n cap castronul
Cu salata de legume, după ce i-a luat coroana:
Tu ești Împăratul Grapă, eu sunt plugul și boroana,
Scoate capul din salată, hai să jumulim neghina
De curteni plini de otravă, sau de nu, tu du-te-n China,
Că eu îți voi ține locul, fiind fecior de împărat!
Hai și du-te, lasă-mi tronul, să vezi cum fac eu curat!
Împăratul se mânie, curtenii cu toți îngheață:
Hei, călăi, cu-n car de bețe răsplătiți pe Zgămăiață!
©José Gutiérrez Solana
………………………………………………………………………….
În iatacul ei, domnița, Alba după al ei nume,
Ea fiind întruchiparea răposatei sale mume,
Bună, blândă, înțeleaptă, iubind numai adevărul,
Șade tristă la oglindă, plânge, pieptănându-și părul
Și suspină, amărâtă de atâta răutate
Și minciuni ce se adună, alese și căutate,
Mai zavistnice să fie și mai pline de otravă,
Spre deplina biruință și a tatălui ei slavă.
Nefiind destul necazul, să pună capac la toate
Și la orice bucurie să-i pună tot bețe-n roate,
Împăratul poruncise în bătaie să mi-l zvânte
Pe bufonul cel obraznic, cu bețele să-l descânte
Și acum zăcea, sărmanul, cu spinarea tăbăcită,
Oblojit de-a lui domniță, palidă, nenorocită
Să-și vadă în halu-acela prietenul ei de credință,
Singurul ce-i rămăsese la necaz și suferință.
Când în turn, la miezul nopții, ceasul bate cu tărie
Și domnița-ncercănată ia o veche jucărie,
Lângă pernă să și-o puie, pregătită să se culce,
Suflă-agale-n lumânare, așteptându-și somnul dulce,
Care-ntârzie să vină, de-afară un glas aude,
Blând și moale ca mireasma florilor de rouă ude:
Bine te-am găsit, domniță, zâna bună-a vieții mele,
Vino iarăși la fereastră, chipul să ți-l văd sub stele,
Glasul tău să-mi mai aline blestemul ce mă apasă,
Noaptea să mi-o faci senină, să-mi treacă dorul de casă.
Soarta cu-ale ei necazuri, multe, multe ca nisipul,
M-a împins spre țara asta. Nu-mi pot arăta nici chipul
Până nu-mplinesc ursita, spulberându-i din blesteme…
Iar acum te las, domniță, fii pe pace, nu te teme,
Voi veni și altă dată, în nopțile fără lună;
Îți urez să dormi în pace, somn ușor și noapte bună!
O, nu pleca, iubite, noaptea e mult prea lungă
Iar grija și necazul tot somnul mi-l alungă,
Căci tatăl meu, sărmanul, s-a-nstrăinat de mine,
Sunt singură pe lume, sprijin mai am în tine,
Doar glasul tău mă ține să nu pier de mâhnire.
Eu voi trăi-n speranța că vii la întâlnire
Și data viitoare și-mi voi răbda amarul
Zilelor pustiite, dar s-a umplut paharul…
Mai stai puțin, iubite, de ce te-ascunzi în noapte,
Nu mă lăsa-n tristețe, doar cu-ale nopții șoapte,
Nu-ți mai ascunde chipul și nu-ți preface glasul,
Nu te feri de mine și nu-ți mai duce pasul
Spre zarea-ntunecată. Zadarnic te ferești,
Eu știu din prima clipă ce-ai fost și cine ești…
Dar deodată în grădină se aude zgomot mare,
De pași repezi și de glasuri, și-mpăratul, cu turbare,
Năvălește-n fruntea oastei, să-l prindă pe îndrăznețul
Care-i tulbură fecioara, făcând-o pe cântărețul
Nopților fără de lună, la o fată de-mpărat.
Ia faceți, străjeri, lumină, spune-acesta supărat,
Să-l cunoaștem pe viteazul care vine în pețit!
Și-ntre doi oșteni apare Zgămăiață, amețit.
Izbucnirea de mânie a-mpăratului, se spune,
Izbutise-n noaptea aceea toată curtea s-o adune,
Martoră să fie-ndată la o judecată dreaptă,
Să audă și să vadă ce pedeapsă îl așteaptă
Pe tâlharul Zgămăiață care-a vrut să fie mire.
El, urâtul, măscăriciul, a visat și el iubire,
Dar nu una oarecare, ci de-a dreptu-mpărătească!
El, gunoiul omenirii, îndrăznise să iubească!
Judecata a fost scurtă : lanțuri grele va să poarte
Osânditul Zgămăiață, apoi cea mai crudă moarte
I-o vor alege curtenii, pentru pildă-ngrozitoare,
Să fie de-nvățătură, nimeni să nu se măsoare
De acuma înainte cu a-mpăratului viță –
Toate să se pomenească până la a șaptea spiță!
Dar domnița Alba vine, drept la împărat se duce,
Îl înfruntă c-o privire, apoi merge să-l apuce
De mână pe Zgămăiață. Curtenii pe loc pălesc.
Află tată și-mpărate: eu pe-acesta îl iubesc!
Dintre toți curtenii falnici tu-l alegi pe Zgămăiață
Ce nu-ntrece în valoare nici măcar un cap de ață?
De mânie, împăratul se sufocă și aruncă
Blesteme îngrozitoare, urmate de o poruncă:
Duceți-i la închisoare, ea în turn și el în beci!
De iertare ia-ți nădejdea, nu ți-o voi mai da în veci!
Iar oștenii iau domnița și bufonul, în tăcere,
Căci niciunul dintre dânșii îndurare nu va cere.
De tristețile domniței nimeni nu va să se mire,
Dar bufonul Zgămăiață parcă-i beat de fericire.
……………………………………………………………………….
Turnul negru-al închisorii multe necazuri ascunde,
Sus de tot plânge domnița cea cu mâinile plăpânde
Și cum șade la fereastră, printre gratii lacrimi pică,
Dar de jos, din beciul umed, mândru cântec se ridică.
O, nu plânge, domniță, tu, zâna mea cea bună,
Lumina vieții mele, puterile-ți adună,
Speranța noastră-i vie mai mult ca niciodată,
Aproape-i izbăvirea, iubirea ta curată
Blestemele sfărâmă, aduce libertatea
A noastră-a tuturora. Pierdută-i strâmbătatea,
Cu pizma dimpreună și cu minciuna hâdă,
Pierdută e tristețea de suflete flămândă,
Pierdută e prostia și s-a sfârșit cu jugul
Curtenilor netrebnici! Vom pune iute plugul,
Desțelenind ogorul de scai și buruieni,
Vom alunga tâlharii din codrii și poieni
Și din întreaga țară! Acum e vremea noastră,
E vremea libertății, măreață floare albastră!
Nici nu se sfârși cântarea, când deodată, în grădină,
De prin pomi și de prin iarbă se ridică o lumină
Ce-n temniță se strecoară și din clipă-n clipă crește.
În curând toată-nchisoarea freamătă și strălucește;
Gâze bune, licuricii, au venit cu felinare
Osândiților s-aducă lumină și alinare,
Iar furnici, cu ferăstraie, taie lanțuri și zăbrele…
Lanțurile cad îndată, se deschid ușile grele
Și din temnița adâncă ies, după amar de vreme,
Cu nădejdea renăscută, nemaiavând a se teme,
Oameni buni, cinstiți și vrednici, palizi, cu plete cărunte,
Toți cu chipuri luminoase și având acum în frunte
Un flăcău înalt și chipeș, dar cu haine de paiață:
El e prințul, Adevărul, fost bufonul Zgămăiață.
………………………………………………………………………..
La palat se-ntinde spaima, sar curtenii de prin paturi!
Asta ai vrut, împărate, na, încaltea să te saturi!
Se aud strigând afară poporenii mânioși,
Du-te pe pustii, Minciună, ia-ți ceata de ticăloși,
Du-te, piei din țara noastră, pui de lele și lichea
Și o să-ți legăm, ca plată, de coadă, o tinichea!
Împăratul, în cămașă, sare iute pe fereastră
Și în cap îl nimerește, nu se știe cum, o glastră.
După el, curteni, grămadă, nu știu încotro s-apuce,
Ciufuliți, cu spaima-n oase, ar fugi și s-ar tot duce,
Năvălesc toți în grădină, peste stupii de albine,
Îi lovesc și îi răstoarnă. Până să apuce bine
Să se mai dezmeticească, îi înțeapă mii de ace,
Că albina-i gâză bună, ea doar tace și le face.
Împăratul și curtenii au luat-o la sănătoasa
Și-aleargă atât de aprig de parcă moartea, cu coasa,
I-ar goni, să îi ajungă, sufletele să le scoată;
Înapoi să se întoarcă niciodată n-or să poată!
Acum, domn e Adevărul și mireasa lui cea Albă
Ce păstrează-n mare cinste o neprețuită salbă,
Cu Virtutea și Dreptatea ținând loc de nestemate.
Bunătatea și Iubirea sunt în jurul lor chemate,
Mărind astfel strălucirea salbei, să se ducă vestea…
Dragi copii, la revedere, asta e toată povestea.
Guest post by Andrei A. RADU
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
