„De azi încolo n-o să-l mai iubesc…
Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-o să-l mai iubesc – de mâne.”
Otilia Cazimir (d. 8 iunie 1967)
Ea poetă, prozatoare, traducătoare, el poet activ în cercurile literare ale vremii, Otilia Cazimir (1894-1967) și George Topîrceanu (1886-1937), buni prieteni cu scriitorul Mihail Sadoveanu, în casă căruia se întâlneau des, sunt nume care au rămas în istoria literaturii române, legate între ele în memoria colectivă. (Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, ales de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu.) Destinul Otiliei Cazimir și cel a lui George Topîrceanu se vor uni atât literar, cât și sentimental. Deși George Topîrceanu se căsătorește în anul 1912 cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, căsnicia se va destramă, iar între acesta și Otilia Cazimir se va înfiripă o poveste de dragoste discretă, dar care stârnește interesul cronicarilor și al publicului, ca orice legătură între personaje publice.
Despre dragostea lor am fi aflat mai multe dacă, la moartea acestuia, în 1937, rudele lui nu s-ar fi repezit precum corbii să apuce tot ce era de apucat, inclusiv scrisorile pe care le schimbaseră cei doi de-a lungul anilor. Tot ceea ce știm este că au locuit împreună într-o casă din Iași ce aparținea familiei lui Demostene Botez, casa în care Topârceanu a și murit, în urma unui cancer hepatic, la vârsta de 51 de ani.
Din unica scrisoare care s-a păstrat, adresată de Otilia Cazimir unei prietene comune, după moartea poetului, aflăm cu de-amănuntul ce lucruri au luat rudele și ce a mai reușit ea să salveze ca suvenir pentru ea și pentru fiul poetului, Gheorghe, cu care se pare că a fost în relații calde. 30 de ani i-a supraviețuit Otilia Cazimir lui Topârceanu, ani în care și-a continuat cu succes cariera literară, dar și doliul după singura ei dragoste.
Iată scrisoarea integrală a Otiliei Cazimir:
“Dragă mea prietenă, bună și dulce, te-a întristat scrisoarea mea? Ți-a făcut impresia că resping prietenia matale? Atât de prost știu să mă exprim? Iartă-mă. Am fost poate brutală. Dar când ai ști cum simt nevoia să mă brutalizez! Când sunt rea, cu mine sunt rea. Cu alții, niciodată.
Nu știu ce o să mai iasă și din scrisoarea mea din seara asta (vezi, n-am măcar un plic decent: am fost obligată să scriu atâtea scrisori idioate de politeță, că le-am isprăvit pe toate. Și nu vreau să amân scrisoarea: mi-e așa de frică de ziua de mâne!).
Sunt ostenită. Din ce în ce mai ostenită. Îmi vine să mă așez pe marginea drumului și să mor. Dar… n-am vreme. Am atâtea de făcut! Două zile am lucrat, la via domnului Sadoveanu, ca să pun un pic de ordine în manuscrisele lui. Caietele, însemnările lui, claie peste grămadă într-un sac! Le-am scos, le-am netezit, le-am rânduit.
Filosofie, psihologie, fizică, studii despre stil, versuri, teatru Papură-Vodă, Microcosm… Așa de tare m-a emoționat, așa de cumplit m-a speriat imensă bogăție de material de preț pierdut, așa de tare m-a obosit efortul, că am venit acasă bolnavă, cu corpul prins de dureri rele, cu fălcile încleștate.
Și lipsesc manuscrise! De ce le-au luat? Ce-or să facă cu ele străinii, nepricepuții? Era, știu bine, un capitol dintr-un roman în franțuzește, un deliciu. Romanul s-ar fi chemat Souvenirs d’un nourrisson. Și începea: Je me souviens… Ți-l imaginezi? Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus și din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori).
Mormântul lui, înțelegi mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar… nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el că să nu mai fie nicăieri.
Am fost cu băiatul. E tăcut și îndărătnic că tatăl sau. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – și nici o situație. Îi place vioara și trăiește cu capul în nori. Fuge de-ai lui și vine să tacă la mine. Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbam amândoi, bem cafele.
În curând va avea o slujba (are bacalaureatul, atât) și mi-a promis că se înscrie la Universitate. Cred că o să mă asculte. Curios, mi se pare mai… mare decât el! Numai el putea fi mic, mic – „și mai mic!” – și alintat!
Șțîi ce de jucării avea? Am găsit într-o zi o praștie, o praștie de copil, pentru vrăbii. Tăiase pielea dintr-o mănușă nouă! Și avea aeroplane, și muzicuțe. Și mie nu mi-au dat nimic. Le-au aruncat, desigur. Ce era să facă oamenii „serioși” cu jucăriile lui? Am căpătat (l-a furat băiatul) un bumerang, pe care l-am dat unui prieten de-al lui de joacă, din clasa a 7-a de liceu (era mai… mare decât el!).
Să-ți descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectăm, dar care era minuțios ordonată.
Știi mata cum îi știam orice lucrușor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. Și acum le știu pe toate cum erau. Și dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor și peste zece ani aș ști unde să găsesc un capăt de ață!
Acum, a rămas în mijlocul odăii un morman de cărți. Le cataloghează un student, supravegheat cu strășnicie de familie.
[I]eri mi-a scris ministrul că, după ce le va cumpăra ministerul, să mă duc să-mi iau ce mi-e drag. Dar, n-ar fi luat tocmai ce mi-ar fi drag mie? Voi mai găsi volumele de psihologie ale lui Dumas, negre pe margini de adnotări? Și Le rire al lui Bergson, și atâtea altele?
Mă lași să pun deoparte, pentru mata, una din cărțile care i-au fost dragi, dacă voi mai găsi vreuna? O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă și scandal, băiatul din mâna celorlalți. Sărăcuțul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie!
O să am cuverturile lui de divan, covorașul cu icoană, mășină de scris, un telefon, o mesuță, maperonul de la mata, clișeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera.
Dar, să nu mai vorbesc de ce mă doare. Poate o să fiu nevoită să plec la Bucureșți. Mi-a scris Victor Iamandi să plec îndată ce-mi telegrafiază. Te voi anunța printr-o carte poștală când plec, dar îmi poți scrie și-n lipsă: n-o să stau mult, iar scrisorile mele îmi sunt respectate.
Ți-am scris că vor cu tot dinadinsul, domnul Sadoveanu și cu Victor Iamandi, să-mi aranjeze nu știu ce situație? Ca să am ocupație și să fiu la adăpostul grijilor vieții. Așa vor ei, și el ar fi mulțumit să știe asta: prea a plecat amărât.
„N-aș fi vrut să te las așa…” și „Cui te las?”, mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, știi că am râs până la sfârșit, ca să-i dau curaj?
Îmi arăți, delicat, nemulțumirea că am spus la ai lui chestia banilor. Nu-s eu de vină. Când ne-am întors de la Viena, ne-a întâmpinat la Bucureșți fratele lui. Și au umblat amândoi pe la bursa neagră să schimbe șilingii ca să-ți trimită matale parte din bani. (Era prea slab ca să umble singur: când se urca în mășină, se urcă întâi în genunchi!).
Iar când, aici, el era rău, fratele lui m-a luat repede și mi-a cerut socoteală de „banii care v-au căutat pe la Viena”. Atunci i-am dat în mâna plicul în care aveam 20.000 lei ai matale. I-a „pus în siguranță“ imediat. Am avut însă grijă să-l previn pe domnul Sadoveanu. Și acum, miercuri, când vine d[omnia] sa în Iași, fratele lui îi va înmâna dovadă că i-a depus la o banca pentru bustul în bronz, așa cum ai dorit mata.
Restul de 20.000, pe care la început se angajase familia să-l achite, iar acum nu mai vrea, o să-l achit eu. Nu te supăra, trebuie, așa vrea el. Dar cu încetul, nu? Că și eu sunt acum tare, tare strâmtorată. Nu te supără că-ți vorbesc iar de asta. Știu și ce greu i-a fost lui să primească, și ce delicată ai fost mata, știu tot.
Și dacă cu vreo vorba nesocotită te-am blesat (n. red. rănit), iartă-mă. N-am vrut s-o fac, și nu mi-o iert.
Tot miercuri voi ruga pe d[omnu]l Sadoveanu să vadă ce s-a făcut cu manuscrisul matale. (Căi lăturalnice, nu? Ori mai era și altul?).
Nu, nu te mângâia cu gândul că n-am ce face cu el. Îl țin din răutate.
Toți cei pentru care el a avut prietenie sau dragoste, trebuie să plătim. În special eu.
Înainte de a pleca la Viena, chiar în dimineață plecării, el a ars scrisorile matale. Știu sigur asta. Dar cele de la Viena, cele din călătorie, au rămas. și scrisoarea matale de pe Rin, n-a citit-o. Nu mai putea citi.
Era un teanc de scrisori pe masă. A două zi după catastrofă, nu mai era. Unde-s? Băiatul nu știe nimic. În noaptea când dragul meu se odihnea pentru întâia oară, s-au scotocit, înainte de sosirea băiatului, toate saltarele, toate dulapurile. Ce-am putut salva eu înainte, a fost salvat. Restul…
Iartă-mă, n-am putut face mai mult. C-o zi înainte luasem, cu complicitatea unui doctor, a nevestei lui Demostene Botez, a surorii mele, scrisorile mele intime, fotografiile noastre, scrisorile intime de la trecatoarele lui prietene și câteva manuscrise (un capitol din Sisoe, câteva caiete) și le pusesem în casa de fier (cu cheia la mine) a proprietarei (soacra lui Demostene Botez).
Făcusem așa pentru că îmi ceruse el asta. S-a observat. Am fost amenințată cu parchetul, mi s-au luat cheile și am fost ținută sub strictă observație.
Nu puteam pleca: el trăia încă, și mă striga cu deznădejde. Din ce a rămas acolo a mai salvat, a doua zi, ce-a mai găsit, domnul Sadoveanu. Dar unde-s Souvenirs d’un nourrisson, unde-s scrisorile matale, și atâtea altele, din urmă?
În zăpăceala mea, am lăsat între clișee exact pe cele pe care trebuia să le distrug: două plăci cu două imagini de-ale mele, strict intime, din „notre folle jeunesse”. Le-a luat cea mai mare, și mai rea, dintre surorile lui. Ce-o să facă cu ele? Că nu le-a luat că să mă admire, de asta sunt sigură!
Acum înțelegi mata ce bine-mi pare că am în casa de fier, și o să le ard, plicurile cu scrisori străine? Câteva femei, care n-au altă vină decât că l-au iubit, și cum puteau să nu-l iubească? – ar fi plătit cu scandal și cu viață stricată, vina asta. Că-s capabili de orice. Eu mă aștept la orice: șantaj, în primul rând.
O să caut în caietul verde (e tot în casa de fier din stradă Ralet) ce versuri a scris la Viena. Eu știam doar de niște fabule (neterminate), de Sisoe (pe care o să-l transcriu eu: el n-a putut transcrie decât 2 pagini) și de articolul care va apărea în numărul viitor al Adevărului literar.
Și de voi găsi versuri, ți le trimit cu dragă inima. Numai să nu fi fost între hârtiile de pe masă! Că au dispărut 2 blocuri. Dar sper că n-o să fie așa, nu vreau să fii mata despoiată de un lucru la care ții. Destul am fost eu!
Da, greșelile le făcea cu puritatea, cu simplicitatea și cu neglijența unui copil. A unui copil care se simțea iubit și știa că i se iartă orice.
Așa cum l-ai înțeles mata, l-am înțeles toți. Nu vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o față de mine.
Nu vezi mata că nu și-a aranjat „oficial” nici interesele lui? S-a mulțumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – „Ai ceva scris la mâna? Dacă nu, cine-o să te creadă?” M-au crezut toți, afară de ai lui. Dar ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, și i le-au aruncat în obraz lui, când nu mai era.
Nu știu ce scrisoare ți-am scris. Cred că am făcut și greșeli de ortografie! N-o mai recitesc. Alta nu ți-aș mai putea scrie. Nici acum, nici cine știe câtă vreme. Și erau lucruri pe care trebuia să le știi.
Vrei să nu-mi mai spui „dumneata”? E un cuvânt înghețat. Și ai să mă primeșți la mata în septembrie? Poate atunci să pot veni. Pe o zi, pe două, pe-o săptămână.
Și vrei să rămânem prietene? – Uite, mă gândesc acum: mata nu i-ai auzit glasul! știi cum vorbea? Grav, voalat și foarte, foarte trist.
O să caut (dar lasă-mi răgaz!) fotografia cu pălăria și altele, multe. Clișeele le avea. Dar… mi le-au luat! Vei avea tot ce am în dublu exemplar.
Mi-ești dragă,
Didi”
[Iași, 16 mai 1937. Doamnei Sandra Cotovu, Stradă Traian, nr. 51, Constanța; Expeditor – Otilia Cazimir, Stradă Bucsenescu, nr. 4, Iași]
Sursa: aici.
Citiţi şi
Charlie Chaplin și Oona O’Neill – o dragoste considerată imposibilă, dar care a biruit timpul
Anastasia: o poveste de dragoste
Octavia: o poveste de dragoste
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
