Ea era băieţoasa clasei. O fetiţă înăltuţă, căreia nu i-ai fi ghicit vârsta aşa mică, cu bucle negre, mereu zburătăcite de atâta alergat, cu ochii mari, căprui-jucăuş, cu gene lungi care prevesteau furtuni mari pentru multe inimi peste ani. De la ea primeai, înainte să ai răgazul să pricepi noima lucrurilor, fie zâmbetul cel mai cald care te topea pe loc, fie o privire pieziş- iscoditoare care te zgândărea până reuşeai să-i intri înapoi în voie.
El era un puşti cuminte, blonduţ, înalt, cu un aer de poet rătăcit printre ceţuri, acolo unde dacă aveai răbdare să-l aştepţi să te găsească îi descopereai ochii albaştri, uneori ca cerul rece de noiembrie, alteori mai blânzi decât cea mai moale mătase.
El timid, ea prea plină de încredere… El îşi aştepta firesc rândul la orice pas, ea lua tot ce-şi dorea de oriunde, oricând, cu farmecul cu care o pisică ţi se apropie de suflet, ţi-l fură dintr-o mângâiere, apoi între două priviri galeşe te lasă să savurezi norocul de a o fi întâlnit. Întâmplător, fireşte.
Învăţătoarea alese într-o bună zi să-i aşeze în aceeaşi bancă. Mişcare strategic-pedagogică de altfel, cu care sperase s-o mai îmblânzească pe ea şi să-l ambiţioneze pe el.
Ea l-a ignorat o vreme. Irezistibil de natural, de complet, fără nici cea mai ascunsă curiozitate.
El a privit-o întâi cu coada ochiului, apoi fără ocolişuri cum se juca trecându-şi degetele pline de cerneală, prin părul lung, imposibil de stăvilit de bentiţa albă, subţirică…apoi s-a minunat de cât de mult şi de frumos scria ea… Pasionată, prinsă ca de-o vrajă, îmbrăţişând parcă foaia albă de hârtie cu poveştile ei. Ar fi dat orice să poată citi ce scria ea cu aviditate, în fiecare pauză şi uneori, nestăpânit chiar şi în timpul orelor.
Apoi, într-o simplă dimineaţă, el a deschis ghiozdanul şi a întins spre ea, împins de un necunoscut şi nou crescut curaj, un pacheţel micuţ cu fursecuri cu nucă. Minunate.
Ea a zâmbit ca de cel mai familiar gest şi a deschis prin ceaţa lui de uimire, repejor şerveţelele frumos împaturite. A gustat din fursecuri şi i-a oferit şi lui unul. A spus mulţumesc, privindu-l drept în ochi, rupându-i de sub picioare ultimele fărâme de pământ întreg care-l mai ţineau să nu tremure de emoţie. Apoi a zbughit-o afară, în recreaţia mare.
A aşteptat s-o urmeze dar ochii lui albaştri rămăseseră prinşi în roşul obrajilor, în banca lor, în clasă. Cea mai frumoasă bancă din lume şi brusc cel mai senin loc din univers. Credea el, pentru totdeauna.
Au urmat zile nenumărate, cu minunăţii coapte dulce, cu zâmbete largi, cuvinte puţine, ofrande de dragoste nedescoperită, aşa cum doar copiii ştiu să aleagă sa dăruiască întocmai ce-şi doreşte celălalt şi nu doar ce ar avea ei înşişi de oferit.
Au trecut trei anotimpuri şi el învăţase de la ea să râdă cât de tare ar fi poftit, pentru că bucuria nu poate supăra niciodată, să ridice ochii indiferent cât de emoţionat ar fi fost, să alerge fără grija uniformei proaspăt apretate, liber de toate grijile inexplicabile ale unei copilării prea cuminţi. Ea îi arătase ce frumoasă linişte creştea în nucul imens din curte, departe de toţi, legănat de crengile umbroase, singur cu o carte abia începută. Singurătăţile copiilor sunt altfel decât ale noastre. Sunt limpezi, curajoase, se bucură să se întâlnească una pe alta fără multe explicaţii, fără să se stingă, scriindu-şi singure poveşti noi.
Ea învăţase de la el să asculte. Să aştepte. Desigur, ştia să-l asculte deocamdată doar pe el şi îl aştepta câteodată, de cele mai multe ori atunci când el nu ştia.
Amândoi învăţaseră un fel nou de bucurie. Din care încă nu muşcase nici o îndoială. Pentru că aşa cum ştiu copiii să se bucure de Acum nu e cale mai bună şi aşa cum reuşesc ei să petreacă o prietenie nu e seamăn.
Fetiţa cu bucle negre a rămas aceeaşi zvârlugă de energie şi zâmbet cotropitor, pentru că iubirea nu îmblânzeşte, iubirea te lasă liber să-i alegi apropierea şi nu să-ţi rătăceşti propria bucurie.
Puştiul senin, cu părul de grâne coapte, şi-a prins de inimă curaj frumos şi tânar, încrederea de a-şi asculta şi înălţa vocea de copil peste emoţie, fără s-o piardă însă, pentru că iubirea oricât de firavă de vârstă, te scoate din ani sau trup şi te creşte în cel mai bun Tu care poţi deveni.
Într-una din zilele ultimului an de şcoală mică, mamele ăstor doi pui de oameni, chicoteau împreună împletind la coroniţele pentru premiu. Una dintre ele ridicase la un moment dat privirea şi îi văzuse pe amândoi râzând, ţinându-se de mână.
Lumea era toată o vară senină şi albastră de vise neîncepute şi în spatele ochilor unei mame, răsăreau, aşa cum avea să-i spună fetei ei, peste ani, câteva cuvinte care-i umpluseră brusc inima, aşa cum ţi se întâmplă rar, de nicăieri să înţelegi ceva ce crezusei mereu ca ştii…
„Dragostea întotdeauna apără, întotdeauna crede, dragostea nădăjduieşte, îndură totul. Dragostea nu piere niciodată.“
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
