Te rog, dă-mi înapoi zâmbetul pe care mi-l ștergi tot mai mult cu fiecare zi. Nu fi lacom, e al meu, e tot ce am mai pur. L-ai luat pentru a mi-l da înapoi din când în când, doar ca să mă torturezi, să văd cât e de bine cu el, și-apoi îl furi iar și îl mototolești în buzunarul tău.
Cu ce greșesc? Ce am făcut, de ce ai tu puterea asta asupra mea, de-mi hotărăști fericirea și tristețea?
Cine ești tu? Eu te-am făcut, eu te-am lăsat să-mi calci pe inimă de atâtea ori…
Învăț să trăiesc fără zâmbet și pot învăța să trăiesc și fără tine, dar… nu vreau. Da, dacă îți vine-acum să mă întrebi de ce nu plec, să știi că nu vreau. Uite-așa!
Și de ce nu vreau? Pentru serile în care te simt, cald, lângă mine, simt cum îmi respiri pe ceafă, cum mă strângi în brațe și lupți cu demonii mei. Pentru începutul nostru nebun care mi-a zdruncinat lumea și m-a făcut să cred din nou în dragoste. Nu plec pentru că încă te simt aproape, chiar și-atunci când privești în gol, prin mine, când gândul ți-e departe și când mă cerți.
Aș rupe bucăți din mine să cârpesc relația asta care insistă să se tot rupă, dar oare ar fi de ajuns? Aș înțelege că ai toane, te-aș săruta încet când aș vedea că doare, le-aș face toate astea, dar nu pot iubi pentru doi.
Nu am nevoie de tine, nu mă înțelege greșit, nici tu nu ai nevoie de nimeni, ești dur și puternic, dar știu că putem. Cel puțin, puteam.
Aș învăța o limbă nouă în care să-ți explic că îmi lipsești, nu doar fizic, lipsești din mine. Lipsești din fericirea mea, ești pasager (mai nou), și asta doare.
Și-mi lipsește atât de mult zâmbetul care-ți plăcea la început…
Îl vreau înapoi.
Guest post by Eli
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
