Nu am voie. De fapt, nu mi se permite.
Vreau să râd cu gura până la urechi când îmi vine. Uite-așa. Afară, pe stradă. La cinematograf. În mall. În pat. Dar… nu se poate. Tot timpul, este cineva deranjat. În general, societatea. Condusă de principii învechite și prejudecăți. Bine, în patul meu nu am societatea. Poate, acolo, mi se permite. Un pic, doar.
Când vorbesc cu cineva care mă plictisește, doresc să închid ochii. Să-i țin așa, să mă întorc în adâncurile mele tulburi și să mă gândesc cum ar trebui să-i închid gura interlocutorului. Dar nu am voie. Cum? Păi, codul bunelor maniere spune că… Cine a scris și codul ăsta? Cine l-a conceput? Văd că se schimbă de la an la an. Ca și moda. Și interlocutorul încă vorbește, vorbește… Dar eu îl privesc țintă în ochi și zâmbesc. Nici nu mai clatin din cap ca să-i arăt că îl aprob. Îl privesc și… Eu am o putere specială datorită căreia supraviețuiesc. Mă detașez. Privesc și mă detașez. În momentul acesta, de exemplu, sunt pe malul mării, desculță, despletită și dezinhibată.
Alteori, mă detașez gândindu-mă că zbor. Sau înot. Sau fac dragoste. Da, pot și asta, dar pe tăcute. Ssssst… Și-atunci, îmi vine să râd. Acesta e momentul cînd mă apucă râsul pe stradă și oriunde. Pentru că știu că nimeni nu poate intra în mintea mea. Și e bine. E atât de bine! Păcat că trebuie să ascund darul ăsta. Nu toată lumea îl are, aș putea da lecții. Nu aș spune toate secretele, aș păstra pentru mine ce e mai bun, am muncit, doar, ani întregi la bunul ăsta!
Mai am câteva puteri minunate. Aș spune, mai drăguțe decât să ghicesc gândul oamenilor. Pot să separ, de exemplu, sunetele naturii de natura însăși, la origini. Adică să elimin glasul păsărilor, câinilor și al altor vietăți și să rămână doar ea. Și omul tăcut. Pot face și asta. Din proprie experiență vă spun, nu v-aș recomanda. Una fără alta nu se poate.
Apoi… pot privi în iarbă și să separ toate insectele de pământul pe care îl trăiesc. Le văd clar numai pe ele, furnici, gândăcei, lăcuste, greieri, albine. Văd și iarba fără ele și nu-i stă bine dezgolită. Și iar constat că una fără alta nu e completă.
Pot, de asemenea, să iubesc ploaia. Sub orice formă ar fi ea. Să curgă la alegere sau cu țintă. Să mângâie, să se răzbune, să se înfigă, să lovească. O iubesc și atunci, pot să o înțeleg – și ea are nemulțumiri și frustrări de tot felul – și să intru în ea. Și pentru că mă simte ca pe una de-a ei – fir-ar să fie, nu sunt semn de apă, dar merge și de aer, doar de acolo vine ploaia. Sau nu? – îmi permite să o pătrund fără să mă ude. Da. Pot păși printre picături, fără să se atingă de mine. De fapt le simt, dar nu mă udă. Le simt că mă caută și-mi cer sfatul, unde să lovească și cât, unde să mângâie și în ce proporții, unde să curgă ca să inspire și unde să-și dea drumul ca să curme. Eu le spun, intrăm împreună în horă și ne jucăm – ah, și-am zis că nu mă mai joc, jocul e periculos, poate deveni serios și real- ne jucăm până intru în casă obosită și le las să hotărască singure. Mi-au cerut și o listă de persoane pe care aș putea să mă răzbun cu sprijinul lor – la fel ca Arya. Cum, NU ȘTITI CINE E ARYA?? – dar nu le las, lista ar fi cam lungă… Deci, nici asta nu am voie.
Există, totuși, un loc sau un context, în care mi se permite să fac orice. În dragoste. Acolo, totul e nelimitat, e spațiu, e deschis. Uneori mi se face frig, știu că trebuie să umplu toată imensitatea aceea și mi-e teamă. Și-mi reușește atât de al naibii de bine, că uneori, mă întreb de ce mi-a fost frică la început. Nu sunt ochi care să cerceteze și să inhibe, societatea cu toate tarele ei nu are ce căuta aici. Mă pot desfășura cum vreau. Aici alerg și tropăi, țip, râd, plâng, gem, mă-nfurii și mă bucur, mă răzvrătesc, întind mâinile și, ce să vezi, am loc să fac asta, nu e nimeni deranjat. Râd în gura mare, în hohote deschise, refulez și stropesc în jur, feriți-vă de stropii mei, ați putea iubi ca mine! Aici am voie și-mi e permis să fac orice.
De aceea, când lumea te-apasă, când te strângi, te sufoci și simți că nu ai scăpare, întoarce-te în dragoste. Aruncă-te și nu visa. Iubește.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
