Cu religia făcută în școală nu am fost de acord de la bun început. Pe motiv că locul ei e la biserică, în timp ce școala e pentru știință și arte, adică lucruri ceva mai concrete, față de credința în ceva ce, oricum, ți se spune din start că ar fi mai bine să nu cercetezi. Îmi aduc aminte de unul dintre primele lucruri pe care le-am dezbătut în calitate de părinți, înainte să decidem că nu vrem să ne fie îndoctrinat copilul: cum faci să-i explici în clasa a VI-a de ce în aceeași instituție i se prezintă două variante contradictorii, ambele cu titlul de incontestabile: ba că ne tragem din Adam și Eva, ba că din maimuțe? Cum să găsești explicații pentru ceva care și ție ți se pare de neînțeles?
Dacă trebuie copilul să știe despre religie? Da, dacă așa consideră părinții, până la momentul la care capătă discernământ și poate judeca și alege singur. La fel cred că trebuie să știe și despre teoria lui Darwin, și despre supozițiile legate de posibila origine extraterestră. Așa cum trebuie să știe că dacă bagă cuie-n priză se curentează, iar fizica îl va ajuta, la un moment dat, să înțeleagă de ce exact se întâmplă acest lucru. Așa cum trebuie să afle lucruri despre corpul lui, despre țara lui, în fine, despre lumea în care trăiește, mai mult decât despre lumea presupusă a exista „dincolo”. Nu zic să excludem, doar să le punem la locul lor.
A fost o întreagă tevatură cu direcțiunea școlii, care nu pricepea care este problema de nu dorim ca pruncul să participe la această oră. Cu cereri, cu discuții, citate din legi, argumente de tipul „în numele religiei s-a ucis și încă se ucide, deci despre un asemenea subiect preferăm să-i vorbim noi” etc. Mă rog, până la urmă ne-am lămurit. Sigur că a fost neplăcut și pentru alți părinți, care aveau altă religie decât cea ortodoxă, lucru la care țineau, fiind un drept al lor fundamental, ca al oricărui om. Sigur că încă un părinte și-a retras copilul care, de curând, își pierduse un bunic și începuse să aibă noaptea coșmaruri pentru că bunicul fusese fumător, iar „doamna de religie” le explicase că este și ăsta un păcat și toți păcătoșii, după moarte, ard în flăcările iadului. În cele din urmă, s-au făcut vreo 6-7 copii din clasă care nu au mai mers.
S-a întâmplat ca, în primii 2 ani de școală, ora de religie a fost ori prima, ori ultima din ziua respectivă. Dar acum, în al treilea, e pe la mijloc. Majoritatea nu avem cum să mergem să luam copilul o oră acasă și să-l ducem înapoi pentru încă una. Iar un alt spațiu în școală în care să poată sta copiii care nu vor să participe, ni s-a spus că nu există. Așa că, fiind nevoiți să stea în clasă, li se dă voie să facă alte activități: să deseneze, să citească… Problema e că dopuri de urechi nu i-am dat să-și pună și, până una-alta, ei aud ce se vorbește și le mai și intră-n cap câte ceva.
Așa cum a fost săptămâna asta, când m-am minunat de cât de serios mă informa copilul meu despre faptul că ne aflăm în postul Paștelui și că n-avem voie să mâncăm aia, aia și cu aia… Că așa le-a spus lor doamna de religie. Că așa trebuie. El era oarecum încântat că, oricum, cu greu îl conving să mănânce carne, ouă, brânză, eu enervată instantaneu de faptul că un profesor, fie el și de religie, habar nu are de ce tip de alimentație are nevoie un copil ca să nu ajungă anemic sau cât de important este aportul de calciu în perioada de creștere.
Și mi-a venit în cap ce mi-a spus odată un preot – unul dintre puținii demni de laudă – că mai păcat e de ce scoți din gură, decât de ce bagi în gură. Că vorba proastă sau urâtă e mai păcătoasă, că postul ca procedură nu este nici el altceva decât o găselniță a unuia dintre conciliile ecumenice pentru ca oamenii să accepte mai ușor sărăcia și faptul că, oricum, nu aveau cum să pună de toate pe masă în vremurile tulburi ale Evului Mediu.
Și m-am mai gândit și la cât de multe lucruri poate cumpăra astăzi o mamă săracă pentru copilul ei din cei 82 de lei pe lună, cât îi dă statul român alocație. Ce să fie? Trei kilograme de fasole, vreo 5 de varză, alte 5 de cartofi, 5 de ceapă, un ulei, niscaiva morcovi, câteva pungi de orez, poate vreo 2-3 castraveți o dată pe săptămână, niște mălai (că mămăliga merge cu varză și cu fasole), poate niște usturoi (măcar pentru că e antibiotic natural), o pâine la două zile, niște paste făinoase… ca să ne menținem în meniul de post, că tot n-avem încotro. Să punem la socoteală și că-i mai trebuie juniorului vreun stilou, caiete, creioane, uniformă, trening, pantofi de sport și alte treburi din astea, necomestibile?
Mai bine, nu! Dar dac-ar mai pofti și copilul niște fripturică sau niște lapte de-ăla măcar de 4 ori mai scump față de prețul pe care-l plătește distribuitorul țăranului producător și care e deseori îndoit cu apă? N-ar fi mai potrivit, deci, să nu mai poftească mititelul la trufandale și să-l învățăm de mic cât de important e să țină post? C-așa a lăsat Dumnezeu! Lasă, pomenile și cotizațiile să meargă la biserici, să crească și să se înmulțească ele și nu noi, cum ne zice la Carte.
Că oricum, pe la noi, capii Bisericii și ai Statului nu prea știu nici cât face o pâine, darămite un ou sau un pui, și habar n-au că mulți, mult prea mulți copii din țara asta postesc tot timpul anului.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
