Dintre toate femeile care, câte și cum sunt, mă fascinează sincer femeia de stepă. Are ceva uscat în ea, dar nu ofilit. Are ceva aspru, dar catifelat sub apăsarea mâinii. Ceva sălbatic, dar îmblânzit de timp. Femeia de stepă are multe riduri. Mici, mari, lângă ochi, sub ochi, pe frunte, nu sunt semne, linii, ci drumuri în sine pe care le-a urmat în căutarea ploii. Are șoldurile mari. Inteligența materiei și-a spus cuvântul, uterul ei s-a adaptat nevoii și căutării. Din ea se naște astăzi ploaia lumii.
Cea mai des întâlnită boală la femeia de stepă este orgoliul. În pofida evoluției științei și a descoperirilor medicale, sute de femei mor zilnic, ferite de ochii lumii, în culcușurile lor special amenajate pentru acest moment. Se spune că a existat un timp în care femeia de silvostepă a fugit, arzând copacii în căutarea libertății și s-ar fi transformat, astfel, în femeia de stepă. Nu a putut să recunoască niciodată că nu a găsit drumul, așa că așteaptă ploaia să-i spele chipul prăfuit de atâtea căutări.
Pentru acest tip de femeie, reproducerea este o pedeapsă și o salvare. În cazurile fericite, aceasta va naște masculi. Și-ar dori fete, dar gândul că din ea ar putea ieși viitoarea femeie-deșert o doare la fel de mult cum o bucură iluzia eternului feminin. În artă și literatură, femeia de stepă este cunoscută ca “postmoderna”. Unii spun ca e puternică, alții, doar ceva mai singură. Ceva din mine o consideră completă, un El și-o Ea într-un amestec de asprime și fragilitate. Un univers. O ploaie ce curăță prin lovituri de stropi.
Citiţi şi
Portret de țară în pragul tulburelului
Părinți reglați emoțional, copii alfabetizați emoțional
Ce sunt legile atracției și cum funcționează ele pentru tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
