Niciun concurs nu este cinstit pentru toată lumea. Întotdeauna există literatură care sare în ochi şi există literatură care se topeşte sub ochii juriilor. În unele situaţii câştigă lucrările cuminţi, cu note medii, dar egale, şi cad lucrări notate cu o singură notă mare, iar altele două foarte mici. Niciun melanj, mai ales cel de note, nu este absolut în raport cu întregul, mai ales când peste 60 la sută din acel întreg are acelaşi nivel.
Pe lângă toate acestea mai există şi erori umane. Însă ele sunt inerente oricărui concurs, ţin de starea celui care citeşte, de contextul şi până la urmă chiar de norocul fiecărui timp al lecturii. Totul în lume este subiectiv. Chiar şi un concurs.
Cel mai mult mi-au plăcut 174. În vacanţă şi 181. Cadrul 22. Le-am notat cu 10. Proza câştigătoare am notat-o cu 9 plus. Aceasta a fost părerea mea de lectură. Doar a mea. În nopţile de citit în trenul lui Bresson, 80 de texte mi s-au părut la fel. De aceeaşi valoare, iar printre ele a apărut, mai întâi, În vacanţă, care m-a cucerit imediat. Prin stil. Prin atmosferă. Prin faptul că era altceva între cele 80 de povestiri aproape egale. Cu tot titlul convenţional, o consider în continuare o proză de nota zece. Prin media finală a ajuns mai jos, nu mai ştiu pe ce loc. Ea continuă să fie pentru mine o povestire de nota 10. Apoi am citit Cadrul 22, care mi-a plăcut cum e scrisă. Mi se pare fără greşeală narativă. Îmi place construcţia literară şi starea tonică pe care mi-o dă la final. Nici ea n-a rămas pe primul loc. Mai sunt câteva care mi-au plăcut mult. Un scris proaspăt şi cu parfum e pe la coada clasamentului, de exemplu, cred că pe 38. Nu are un titlu strălucit, şi nici teme dragi mie, dar e literatură.
Părerea mea nu este literă de lege. Iar un concurs nu este stimulativ decât pentru câştigători. Ceea ce nu este normal, credeţi-mă. Un om care îşi asumă condiţia de participant e ca un călător printre tufe de cucută şi crin.
Tocmai de aceea m-am hotărât să vă scriu despre câteva chestii legate de acest concurs, adică despre experienţa mea de cititor. Din 252 de lucrări, între care 4 au fost dubluri ale altor texte deja trimise, apoi retrimise cu modificări și corecturi, cca 180 au fost de nivel onorabil – într-un sistem didactic, aş zice, de nota 7 spre 8. Textele finaliste au fost toate cele peste 8, de unde diferenţele mici dintre ele şi celelalte.
Dintre acestea, multe au mers pe povestea de dinainte de călătorie, adică pe următoarea schemă narativă: cei doi protagonişti se căsătoreau sau comiteau un adulter. Cel puţin un sfert dintre aceste povestiri au condimentat legătura amoroasă cu elemente politice (urmăriţi de securitate, fugari, gata să plece din ţară sau legaţi printr-un compromis social).
Ca stil, aş zice că am distins câteva abordări.
Un număr foarte mare spre copleşitor a ales stilul standard: propoziţii scurte, înflorituri elaborate, subiect veridic sau aproape convingător. Totuşi aceste lucruri nu sunt suficiente pentru ca un text să devină literatură. Ce a lipsit? Emoţia. Mă scuzaţi. Nu vreau să vă tai aripile. Un text scris fără emoţie se vede de la o poştă. Bineînţeles, şi eu am scris pagini fără emoţie. Ştiu şi nu le iubesc. Aş fi putut să nu spun nimic despre capitolul ăsta şi să vă las în nemulţumirea dulce a perdantului. Nimeni nu-i iubeşte pe cei care spun chestii nasoale. Dar având sânge donquijotesc, sunt încredinţată că măcar unul dintre voi îmi va mulţumi. În secret şi peste mulţi ani. Chestia asta cu emoţia face diferenţa dintre un text scris corect si literatură. De pildă, Tissu, este un astfel de text, cu participare reală. Dar mai sunt şi altele. Nu intrăm aici în amănunte (despre emoţia magistral jucată, despre încărcătura emoţională a unei singure sintagme, despre fraza a cărei candoare emoţionează pe loc etc.), ci doar despre scrisul ăla adevărat, venit dintr-o trăire autentică şi care face diferenţa dintre omul inteligent şi artist (uneori nu foarte, deştept, dar, cum se zice, dotat cu talent).
Apoi ar veni la rând creatorii de poveste. De pildă, un text cu poveste foarte buna, a fost 210. O dispariţie. Din punctul meu de vedere, textul nu este literatură. Dar povestea este foarte mişto. Au mai fost câteva cu poveste elaborată şi faină, dar cu scris slab, cu greşeli narative. Şi pentru că am ajuns aici, aş pomeni câteva dintre cele mai dese greşeli: timpuri verbale nepotrivite, sugerarea deznodământului în intrigă, portret cu abundenţă de comparaţii, descrierea poetică a unui spaţiu fără legătură cu linia subiectului, motivaţii artificiale, situaţii neplauzibile, clişee stilistice etc.
O altă categorie a fost a celor care nu au poveste: s-au limitat la portretele celor doi, au scris despre cum arăta trenul ori şi-au dat cu părea despre situaţia care i-a ar fi putut aduce la un loc pe cei doi. Acestea nu au fost în atenţia mea.
Cel puţin încă 40 de texte ar fi putut să intre în această antologie. Cel puţin 4 dintre cele selectate ar fi putut să lipsească din clasamentul final. Cum v-am mai spus, nimic nu este doar într-o singură nuanţă. În cele mai multe dintre concursuri, câştigătorii nu sunt cei mai buni. În chiar concursurile mari, premiile sunt câştigate de oameni aflaţi în poziţii sociale înalte, care ştiu să facă servicii contra servicii şi să-şi cumpere locul literar. Se scandalizează cineva? O, nu! Toată lumea aplaudă în extaz.
În cazul acestui concurs, mă credeţi sau nu, n-am avut nicio clipă vreun nume sub nas. Niciunul dintre noi trei n-am ştiut cui aparţin textele citite. Sunt finalistele cele mai valoroase poveşti? Nici nu se pune problema! Ele sunt cele care au întrunit la un moment dat aprecierile a trei persoane absolut diferite. Nu asta era ideea? La finalul oricărui concurs există nemulţumiri şi nemulţumiţi extrem de vocali. Din experienţă ştiu că opiniile criticii şi cele ale cititorilor nu coincid decât rar, rar de tot. Şi mai ştiu încă ceva: cele mai mari nemulţumiri vin din complexe. Nemulţumiţii de azi devin foarte conformişti de îndată ce iau un premiu.
Din toată experienţa acestui concurs, rămâne un lucru cert şi, pentru mine, absolut îmbucurător: când doar unul la sută din rezultate este blamat, iertaţi-mă, nu este vorba decât despre o normalitate (acea excepţie fortificatoare și-atât).
Se mai poate discuta? Bineînţeles. As propune chiar revistei Catchy să publice toate textele, de-a lungul acestui an, iar în decembrie viitor să avem un premiu al publicului. Vă asigur că nici atunci nu va fi unanim aprobat.
Vă sărut şi vă rog să luaţi din această experienţă doar floarea de crin.
Citiţi şi
Alice Munro – am început să scriu proză scurtă pentru că nu am avut timp să scriu altceva
„Femeia dintre lumi”. Dansul între realitate și iluzie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
