De dragul unei dive, Hirokazu Kore-eda a abandonat, temporar, spațiul nipon încerând să realizeze un portret mai aparte. Fidel tematicilor sale favorite (culpabilitatea, familia, societatea niponă din mediul urban și familia disfuncțională), Hirokazu Kore-eda a lăsat deoparte filmările în Japonia natală și a realizat o peliculă eminamente franțuzească. Sub aparența unei întâlniri familiale, La Vérité/The Truth se dovedește a fi o reconfortantă „plasare în abis” a cinemaului și-a vieții actorilor. Dacă a ales drept cadru cinemaul franțuzesc, deapănă – în fața spectatorilor – relațiile conflictuale dintre Fabienne (Catherine Deneuve), o legendară actriță, dar vanitoasă și fiica sa Lumir (Juliette Binoche), o scenaristă din New York. Fabienne este o adevărată divă, care se bucurase de toată prețuirea bărbaților, dar care nu și-a putut armoniza relația cu propria sa fiică.
Bunăoară, Fabienne este o actriță renumită, dar egocentrică. Artificiile vieții de actriță se întrevăd mai ales când Fabienne se declară o mamă grijulie, în timp ce Lumir îi reproșează lipsa de afectivitate, așa cum îi impută și inexplicabila absență a celei mai bune prietene de la filmări (diva ar fi eliminat pe cineva care ar fi putut să-i umbrească imaginea). Dispariția celei mai bune prietene a lui Fabienne, o actriță talentată, amintește – inevitabil – de cea a actriței Françoise Dorléac, sora mai mare a divei, care a murit la vârsta de 25 de ani. Când Fabienne își publică memoriile, Lumir se întoarce de la New York la Paris, împreună cu soţul (Ethan Hawke) şi copilul său. Rapid, reuniunea se va transforma într-o confruntare: adevăruri ascunse, resentimente nedeclarate, iubiri imposibile – toate sunt dezvăluite, sub privirea uimită a bărbaților. Fabienne filmează un film S.F. în care interpretează fiica mai mare a unei «mame veșnic tinere». Realitatea și ficțiunea se îmbină, forțând mama și fiica să se regăsească.
Filmul s-ar fi putut intitula și „Minciunile” dacă ne gândim că sunt relevate efectele ivite atunci când o actriță își rescrie existența prin prisma rolurilor pe care le-a interpretat și e prezentată viața pe care ea și-ar fi dorit-o. Subiectul devine cu atât mai fascinant, cu cât este prezentat de Catherine Deneuve, mai serioasă și mai strălucitoare ca oricând. Aici, întruchipează o actriță grozavă, dar deplin conștientă de ravagiile făcute și lăsate de vârstă asupra sa. Desigur, ne putem întreba dacă ar putea fi această peliculă o relatare «testamentară». Rămâne ca fiecare dintre spectatori să stabilească cum e privită această mare doamnă a cinematografiei franceze prin ochii exotici ai regizorului japonez Hirokazu Kore-eda, admirativ sau caustic, într-un lungmetraj de aproape două ore. Așadar, spectatorul se întreabă, cu înverșunare, dacă Catherine joacă à la Deneuve. Totul devine complicat când e vorba despre îmbătrânirea unui star de cinema și nu știm sigur dacă Catherine Deneuve adoptă un ton deliberat ironic asupra profesiei de actor. Totuși, filmul se dovedește a fi o reușită în ceea ce privește ocolirea, în mod constant, a realității, printr-un joc al aparențelor, în care doar actorii de elită dețin cheia succesului. Nimeni nu ar îndrăzni să o filmeze pe Deneuve din spate. Și, totuși, Kore-eda o face cu delicatețe și grație. Prezintă o actriță chinuită de ravagiile vârstei și ale alcoolului. El filmează o femeie care confundă (abil) realitatea și se joacă cu realitatea. Deneuve știe să dozeze deruta presărată printre privitorii săi. Celelalte personaje gravitează în jurul ei, culminând cu o Juliette Binoche care pare, literalmente, marcată de chipul actriței Deneuve. Binoche a exersat și ea poziția actriței măcinate de trecerea ireversibilă a timpului în pelicula Clouds of Sils Maria.
Raportul mamă-fiică realizat de cele două actrițe e posibil doar într-un astfel de film – lovite de singurătate, par două stele neajutorate aflate în căutarea înțelegerii și a împăcării. În pofida rolurilor destul de ingrate pe care le au, e lăsată la vedere forța maternității. Pentru aceasta, cineastul a mizat pe talentul micuței Clémentine Grenier, care iradiază ecranul de la „înălțimea” celor șapte anișori ai săi.
Acțiunea se derulează într-un Paris aproape feeric. Majoritatea scenelor sunt filmate într-o vilă – aproape ca un castel – înconjurată de o grădină imensă, în apropiere de Maison de la Santé. Sunt contrapuse două lumi: cea a prizonierilor care „își ispășesc pedeapsa” și cea a vedetei de film care se află sub presiunea banilor și a notorietății. Dar, în cele din urmă, aceste universuri se reunesc sub durerosul sentiment al singurătății. Există o scenă care se tot repetă, până la genericul de final, în care o vedem pe Deneuve cum își plimbă câinele; ne întrebăm lesne dacă nu este vorba chiar despre viața reală a actriței. Frumusețea imaginilor cu frunzele ruginii ne fac să ne gândim și la cea similară, cu cireșii înfloriți, din – probabil – cel mai reușit film al cineastului (Our Little Sister). Acest mod de a aborda Parisul, prin intermediul unei grădini, face ca lungmetrajul să fie „mai japonez ca oricând”, trecând de la realismul social (în stil franțuzesc), la poezia amprentelor orientale.
Explorarea unui mediu (mic burghezul francez) ale cărui coduri nu le stăpânește pe delin duce la o anemiere a acuității sociologice. Bunăoară, unele slăbiciui se întrevăd și în transpunerea unor scene tipice cinematografiei lui Kore-eda, care aici devin comice. Dacă replicile suspendate din Our Little Sister punctau esența, în La Vérité/The Truth anumite scene similare capătă accente hilare. Așadar, pelicula se încheie cu o scenă aproape suprarealistă de fericire în care toate personajele dansează pe străzile Parisului, pe un ton de acordeon, cu zâmbetul pe buze.
În pofida unor limite vizibile, Hirokazu Kore-eda disecă cu precizie de artizan rupturile din cadrul familiilor. Probabil, The Third Murder a fost o excepție din cinematografia sa dedicată intimității familiale, deși nici «celula de bază a societății» pe care a ales-o în această peliculă nu se aseamănă cu marea majoritate.Totuși, nespuse, minciunile și neînțelegerile – care pot distruge întregi familii – rămân aceleași. Cineastul surprinde cu delicatețe timpul care ofilește, boala care presară spaimă, frica de moarte și spiritul care se deteriorează. Cu toate acestea, realizatorul doar analizează, niciodată nu condamnă. Într-un mod firesc, evocă iertarea, chiar dacă mărturisirea mamei către fiica sa e mereu învăluită de îndoială (poate fi doar un gest pur actoricesc). Spectatorul poate fi derutat de personajele acestei narațiuni cinematografice în care nimic nu pare să rimeze cu adevărul, precum în zicerea lui Cocteau: „Sunt o minciună care spune întotdeauna adevărul”.
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Regia: Hirokazu Kore-eda
Scenariul: Hirokazu Kore-eda
Imaginea: Éric Gautier
Decorurile: Riton Dupire-Clément
Costumele: Pascaline Chavanne
Montajul : Hirokazu Kore-eda
Muzica: Alexei Aigui
Producători : Nathalie Dennes, Matilde Incerti, Muriel Merlin
Distribuția :
Catherine Deneuve – Fabienne
Juliette Binoche – Lumir
Ethan Hawke – Hank, soțul lui Lumir
Clémentine Grenier – Charlotte
Manon Clavel – Manon
Ludivine Sagnier – Amy la vârsta de 38 ani
Alain Libolt – Luc
Christian Crahay – Jacques, soțul lui Fabienne
Durata: 1h46
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
