Nu ştiu cum se sărbătorea prin alte zone ale ţării a doua zi de Paşte, da’ pe la noi, pe la Olt, se făcea pomană-n cimitir.
Găteai toate cele acas’, şi te duceai cu noapte-n cap, îţi luai locu’ printre cruci, întindeai macatele, şi-ncepeai să pui străchinile la vedeală. Practic, înşirai tot meniu’ în cinstea celor de sus.
Puneai zaibăru’ şi ţuica de prună în mijloc, şi-aşteptai să vină popa să ţi le citească. N-aveai voie s-atingi nimic, până n-ajungea el. Altfel, îţi făceai păcate. Mai bine te rezemai d-o cruce sau d-un mormânt, lihnit de foame cum erai, decât să te pui rău cu Doamne Doamne.
Cum te-mbrăcai în ziua aia? Eheheheee! Îţi puneai gardilopu’ (şifonieru’) pe tine, şi-ncepeai parada printre morminte.
Dacă aveai norocu’ să fii mai înstărit, te-mbrăcai din cap până-n picioare în bulendre noi. Normal şi de drept, cam aşa cerea datina. Care mai de care mai premenit, mai dichisit, mai aranjat. Ca număr, eram mulţi, nenică! Mulţi! Cam tot satu’, aşa. Păi, te râdea lumea dacă nu veneai. Cică “n-avu’ bani d-o pomană, ghia, Leano?” (şi-ncepea bârfa)
Atmosfera era frumoasă, ce să zic. De sărbătoare:
– Ioaneeee, ia vino mă-ncoa, să guşti ţuica mea, că n-o fi mai bună a ta.
– Marieeee, ia, fă, dă gustă! Ie varză de anu’ ăsta. Mi-a ieşit mai bună, că mi-a zâs Gică a lu’ Gâscă s-o pitrocesc mai des.
– Fă, daică, fă, nu ştiu ce-avură oole că nu prinsără culoare anu’ ăsta. O fi fost găina bolnavă.
– O văzuşi, fă, p-aia, p-a lu’ Cucu, ce colivă frumoasă are? I-a trimis docsa (sora) de la Bucureşti bomboane d-alea colorate. I-am zâs şi io lu’ fii-mea să-mi ia, da’ cică n-a mai gasât, fi-i-ar naţia a narti’! Io cre’că a uitat!
***
Ca-n fiecare an, ai mei bunici, nelipsiţi.
Io, gătită fus, toată-n alb. Cu neşte pampoane-n cap, de se uita tot satu’ la mine.
– Fatălică, nepoată-ta asta e-ntreagă Durina (mama) când era mică. Ete-te la ea ce-nchipuită ie şi ce ochi peste cap dă, o rudă de-a noastră mai de departe îi spunea lu’ mamaie.
Într-un final, ajungea şi popa. Se vedea din deal când intra pe poarta cimintirului. La vederea lui, toţi în picioare, nenică, în poziţie de drepţi. Se plimba cu țârcomnicu’ printre „mese”, tămâia toate cele, zicea două vorbe, şi aia era. Care avea acatist, trebuia să zică din timp, şi-l milostea d’oparte.
– Dumnezeu să primească.
– Amin!
La auzirea frazei, începeai s-alergi prin cimitir cu străchinile de ciorbă, varză, pilaf, raci umpluţi, mâncare de praz, miel la cuptor, care cu ce făcuse.
– Ia colea de du-i şi lu’ țața Ghiţa dân margine, că şi ea ne-adusă nouă.
– Du-te şi la ai lu’ Tamnicu’, că suntem rudă.
– Luaşi strachina-napoi?
Fraţilor, căpiam. Jur! Pe mine cădea toată treaba. Bunica pregătea porţiile.
Du-te, întoarce-te, du-te, întoarce-te, du-te, vino, du-te, pleacă. La un moment dat, mi-am pierdut echilibru’, şi-am căzut în c*r, fix în coliva lu’ vecina.
– Ce făcuşi, fa, maică, faaaaaa!!! Uluuuuu, ne dădurăm narțî’. Stricarăm coliva lu’ Veta. Să vezi când o veni aia, ce tamtam face. Ne ştie tot satu’. Ia, uit-o că vine, na! Ce-i spui io acu’?
Parc-o văd cu barishu’ p-o parte, şi cu privirea aia de-ngheța zaibăru-n pahar. Dădu’ să ia polonicu’ dân oală să mai pună-n strachină o porţie de ciorbă şi văzu’ coliva făcută praf.
– Fă, Dino (bunica), faaaa! Ce făcurăţ, fă, cu colivă mea? Dă ce e aşa turtită? Ia uite ia, nici bomboanele nu să mai văd!
– Fă, Veto, stai să-ț’ explic. Dădui să mut paneru’ (coşu’ cu toate cele), că era-n drum, încurca lumea, şi când mă-ntorsăi, nu văzui, fă, coliva, şi căzui cu cotu’-n ia. Nu te supăra şi tu, acu. Oricum, popa o văzu’, o milosti. Ț-o dau p-a mea, dacă vrei.
– Fugi, fă, d-aci, cu coliva ta cu tot. Cum să-mpart io dân a ta. Păi, pusăi pă taicu’, pă bâte (bunic), pă maica, pă toț’ ai mei. Nu să cade. Tu ai morții tăi, io-i am p-ai mei. Îi amestecăm, ce facem? Să răsucesc în mormânt.
– Bine, fă, Veto, dacă zâci tu’, aşa o fi. Io ce să fac acu’? Se-ntâmplă.
– Lasă, fă, Dino! Asta să ne fie nouă năcazu’. Hai, că mă duc să-mpart. Ai grijă acileaşa.
Mamaie se-ntoarsă şi-ncepu’ să râdă:
– Taci, c-o scăldarăm! Fii şi tu mai atentă, fă, maică. Te murdăriși rău? Vino-ncoa la maica, să-ț’ dau cu neşte apă, că te lipeşti toată acu’.
– Lasă, bre, că n-am nimic! Unde trebe să mă mai duc?
– Du-te la Neluţă a lu’ Brutaru’ şi gata! Terminarăm!
– Hai, dă-mi strachina!
O luai, făcui doi paşi, şi nu ştiu care mă strigă şi mă-ntorsăi să răspund. Întoarsă am fost! Adică, întoarsă cu farfuria pe un nene care trecea pe lângă mine, fix în momentul ăla. Bucata pă el n-am pus-o, ce-i drept. Am salvat-o! Da’ în rest, tot!
– Ce făcuşi, fatălică! Risipişi bunătate de ciorbă pă mine. Ia uite, ia, cum stă pătrunjelu’ pă buzunar. Pupa-te-aş dă’ fată-nfiptă! Lasă, taică, că să spală. Du-te de umple-o iar şi du-te unde ai de dus.
N-am mai văzut de ruşine, mânca-v-aş gura. N-am mai dus nicăieri, nimic. Şi aşa, era ultima tură. M-am întors pe șustache la bază, am lăsat farfuria şi m-am cărat prin cimitir… pierdută.
Oameni buni, să nu credeţi că doar mie mi se întâmplau lucrurile astea. În ziua aia, în momentul ăla, era un talmeş balmeş total. Nu te mai înţelegeai om cu persoană. Până te puneai jos să mănânci era o alergătură continuă. Nu mai punem că cimintiru’ era undeva pe deal. Teren abrupt cum ar fi. În pantă. Trebuia să mergi tot timpul cu frână trasă, dacă voiai să nu te duci grămadă pe „masa” cuiva sau, de ce nu, s-aterizezi în vreo oală fără capac. Au fost cazuri (după un zaibăr în plus) să plângă la o cruce care nu era a neamului. De vărsat pahare care pe unde apuca, inclusiv pe popa, nu vă mai zic.
Au fost şi altele, mai „dureroase” ca astea de vi le spusăi acu’.
Data viitoare, o să vă povestesc… episodu’ doi.
Şi-am încălecat p-o șa şi v-am spus pomana mea.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Regina Maria și Paștele din 1917, 1918
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
