Privind la televizor imaginile cu bucureștenii care stăteau la coadă în Noaptea Muzeelor pentru a vizita Muzeul Național de Artă, încercam sentimente amestecate: pe de o parte, mă bucuram că există încă interes pentru cultură și artă, deși spațiul nostru mediatic este ostil culturii; pe de altă parte însă, mă gândeam cu tristețe că, odată intrați în clădirea Muzeului, vizitatorii se vor trezi într-un spațiu aproape identic cu cel de dinainte de 1989, gol și rece, ca un adevărat sediu de comitet de cultură de pe vremuri, în care te aștepți ca, dintr-o clipă într-alta, să apară tovarășii cu costume puse cu furca și tanti de la raion în taioare strâmte, cu cocuri imense cât un cozonac. Nici urmă de atmosfera de sărbătoare rafinată și elegantă din muzeele europene, în care ești întâmpinat nu numai de obiecte de artă dispuse ingenios, ci și de magazine care valorifică experiența muzeală și transformă comerțul într-un sofisticat act de cultură sui generis, de la bijuterii, jucării, cărți educative pentru copii despre artă, albume, eșarfe și câte și mai câte obiecte de desfătare culturală decadentă. Aceste „museum shops” sunt locurile mele preferate de shopping când dă Dumnezeu și mai ies din țară. La noi sunt aproape necunoscute, deși ar putea fi importante surse de venit pentru instituțiile culturale.
La Muzeul Bruckenthal din Sibiu s-a început ceva pe această linie, dar este la ani-lumină de ceea ce ar putea fi. Revenind la MNA, mă întreb dacă timp de 22 de ani cât a condus muzeul, fosta sa directoare, Ruxandra Theodorescu, chiar nu a văzut niciun muzeu din Occident sau măcar din China, unde experiența occidentală a fost bine însușită. Să nu fi văzut cum peste tot marile muzee au devenit centre interactive, furnizoare de servicii culturale? Mai degrabă, cred că nu a vrut să vadă nimic din ce îi tulbura comoditatea, comoditate la care ține atât de mult, încât a blocat, printr-o aberantă contestație, un concurs organizat de fostul ministru al culturii, Vlad Alexandrescu, care a îndrăznit să nu-i prelungească al n-lea interimat, cum prudent și laș făcuseră antecesorii săi. E drept că acești antecesori nu au avut problemele lui Vlad Alexandrescu și nu au fost contestați pentru că nu au făcut nimic, lăsând baronimea din cultură să-și consolideze fiefurile și să consume banii publici cum îi convine. Unul din acești baroni, deși trimis în judecată de DNA în legătură cu acordarea avizului de declasare pentru anexele Palatului Știrbey din Bucuresti, pe vremea când era secretar general în Ministerul Culturii, a devenit nu numai directorul Muzeului Țăranului Român, ci, în 2014, chiar președintele Rețelei Naționale a Muzeelor din România, prilej cu care s-a lăudat public cu faptul că lucrează „în muzee” din 1984. Înțelegem acum de ce nici Virgil Nițulescu, directorul interimar acum al MȚR, nu renunță nici el așa de ușor la fieful ocupat cu ajutorul establishment-ului politic din cultură și contestă concursul pentru conducerea muzeului, pe care l-a pierdut în favoarea lui Vintilă Mihăilescu, pe motiv că eminentul arhitect Șerban Sturdza, președintele Ordinului Arhitecților și unul din marii noștri specialiști în arhitectura tradițională, care a restaurat biserici vechi de lemn din satele oltenești, de pildă, nu ar corespunde nu știu cărui alineat dintr-un obscur articol al unei stupide hotărâri oficiale. Adaug că, în 2013, când portofoliul Ministerului Culturii a fost deținut pentru scurtă vreme de Hegedus Csilla, domnul Nițulescu, numit director al MȚR în 2010, a primit nota 7,07 la evaluarea performanței. A dat în judecată ministerul și a revenit pe post, pentru că, în lupta dintre valoare și birocrația care apără mediocritatea ternă și eternă, va câștiga întotdeauna birocrația, pavăză a mediocrității, care supraviețuiește luând cultura captivă.
sursa foto: bucurestifm.ro
Obedientă față de baronii culturali, Corina Șuteu, noul ministru al culturii, a casat concursul pierdut de Virgil Nițulescu, lăsându-l pe acesta să-și savureze în continuare interimatul. Despre reformele demarate de predecesorul ei nu se mai aude oricum nimic. Doamna Șuteu probabil nu dorește să-și supere colegii de guvern, din care unii au fost, se pare, deranjați de acțiunile lui Vlad Alexandrescu în apărarea casei Nanu Muscel de lângă ASE și a Parcului Romanescu din Craiova, la care râvneau dezvoltatorii imobiliari. Ați auzit de astfel de „obrăznicii” din partea domnilor Kelemen Hunor sau Ionuț Vulpescu? Dacă nu știați, și ei au fost miniștri ai culturii. Ce a binevoit totuși să facă domnul Kelemen a fost să accepte banii oferiți de Gold Corporation pentru proiecte arheologice contestate la Roșia Montană, proiecte menite să mascheze distrugerea sitului arheologic în urma exploatării zăcămintelor de aur de către RMGC. Este drept că ministerul primea și 70 de milioane de euro pentru alte obiective culturale, pe care le putea alege discreționar, în funcție de interesele membrilor marcanți din diferite comitete și comisii. Mâna dreaptă a ministrului în această nefericită inițiativă a fost Mircea Angelescu, un stâlp de rezistență al Ministerului, care a condus când Direcția de Patrimoniu, când Comisia Națională de Arheologie sau alte departamente similare din minister. Deși, cum ne amintește româniacurată.ro, a fost condamnat de două ori pentru plagiat de către Consiliul Științific al Institutului de Arheologie al Academiei Române – odată pentru cartea cu titlul Standarde si proceduri în arheologie (Bucuresti, INIM, 2004), copiată masiv din documentul Standards and Guidance, de pe site-ul www.archaeologists.net, proprietate intelectuală a asociației britanice The Institute of Field Archaeologists (IFA), protejata prin copyright: IFA 2004; iar a doua oară pentru cartea sa Arheologia si tehnicile de management (București, INMI, 2004), în care a copiat părți importante dintr-un alt manual britanic: Management of Archaeological Project, editat in 1991 de catre British Heritage, domnul Angelescu este inamovibil și deține astăzi funcția de director gradul I în minister. De unde tragem concluzia că plagiatul este secretul longevității în administrația și în politica românească. A încercat Mona Muscă să-l demită în 2005, dar plagiatorul a revenit imediat după exit-ul Monei Muscă și de atunci pare să facă legea în minister. QED. Sigur pe post, în 2007 domnul Angelescu uimește din nou inițiind răscumpărarea la preț mare de către statul român a 15 brățări dacice scoase ilegal din țară. Să fi fost o afacere între amici? Se sparie gândul! Oricum, îl regăsim din nou în 2011, autorizând demolarea Așezămintelor Sf. Sava, care aveau statut de monument istoric, pentru a face loc parcării din Piața Universității, după ce, mai înainte, asigurase descărcarea de sarcini arheologice din Masivul Cârnic, râvnit de RMGC..
Cum să nu fie deci deranjat sistemul atât de bine reprezentat de domnii Angelescu și Nițulescu, când Vlad Alexandrescu a declarat Roșia Montana drept sit arheologic A, deci de importanță națională, stricând jocurile cu RMGC? Cum să suporte sistemul asaltul fostului ministru asupra Muzeului de Istorie, aflat de 14 ani într-un dubios șantier continuu, care achiziționează cu generozitate pretinse obiecte arheologice descoperite cu ajutorul detectoarelor de metale, în afara normelor și deontologiei științifice?
După cum vedem, posturile de directori ai instituțiilor culturale de stat sunt atribuite pe criterii dubioase. Nu ne mirăm deci că, atunci când un ministru al culturii vrea să lărgească sfera celor care au acces la astfel de funcții și să aducă oameni noi, se formează imediat o conjurație a directorilor de instituții culturale care protestează în scris, vocal și pe unde poate. Și nu ne mirăm că, într-un stat dominat de establishment-ul conservator, preocupat de perpetuarea mediocrității care nu-i pune probleme, nu generează provocări și nu „gândește altfel” decât îi dictează Antena3, reformatorul pleacă și reacțiunea rămâne. Aceeași revoltă a status-quo-ului comod și rutinier a avut loc și la Opera Națională, unde personalul, în majoritatea sa, dorește un teatru de repertoriu, nu de proiect, și fără străini consacrați, chiar dacă sunt români de prestigiu, ca Alina Cojocaru – adică, fără provocări artistice, fără noutăți, fără diferențieri, fără performanțe artistice și, mai ales, fără străini, Pentru că noi suntem români, pe veci aici stăpâni (ce concept generos!), imuabili de 2000 de ani, nu avem de învățat nimic de la nimeni, ba chiar, în pur spirit neo-protocronist, îi îndemnăm pe alții să învețe de la noi! Numai că nimeni nu vrea. Mare păcat, căci ar fi putut vedea și cum se poate rata un proiect generos, pentru care exista finanțare internațională: este vorba de o sală de concerte la standarde internaționale, ca să nu mai ținem Festivalul Enescu în fosta sală a congreselor PCR și să nu ne mai certe sistematic Zubin Mehta sau alt mare dirijor.
Pentru demararea proiectului în zona fostelor garaje Leonida de lângă sediul Guvernului, ar fi fost nevoie de o hotărâre de guvern, care să transfere garajele în cauză de la MAI și Ministerul Culturii. S-a opus cu vehemență ministrul de interne Petre Apud Tobă, care nu vrea să renunțe la cadoul pe care i l-a făcut Gabriel Oprea pe când era vice-premier, pentru a găzdui și întreține o flotă de 138 de autoturisme Audi, achiziționate tot sub Gabriel Oprea pentru coloanele oficiale la care fostul vice-premier ținea atât de mult. Ce contează deci o sală de concerte în fața unei asemenea priorități naționale? Pun pariu că doamna Șuteu nu se va certa cu domnul Tobă. Sper să pierd. Oricum, premierul Cioloș a făcut pe voia ministrului Tobă, acuzat și el de plagiat, la fel ca Gabriel Oprea, și acum tace, după ce a executat ordinul președintelui Iohannis, care, intrat ca musca în lapte în sfera culturii, i-a cerut deschis să se descotorosească de ministrul reformator al culturii pentru câteva greșeli tactice în negocierile de la Operă. Bine că a reușit vice-premierul Vasile Dâncu să restaureze acolo pacea socială, sacrificând performanța și deschiderea.
Privind la soarta vitregă a culturii captive în mâinile sistemului ticăloșit, mă întreb: de ce îi interesează ea atât de mult pe cei care nu o iubesc și nu o înțeleg, care-i refuză geniul, provocările și performanțele? Îmi dau seama imediat că greșesc din start: pe aceștia nu-i interesează cultura, ci instituțiile culturale de stat finanțate din bani publici. Ajungem la banii publici gestionați de Ministerul Culturii, tot așa cum, atunci când discutăm despre criza din sănătate, nu vorbim despre medicină, ci despre corupția din sistemul de achiziții, adică tot de bani publici. Observați că instituțiile private, cum sunt editurile și librăriile, reprezintă un univers mult mai fericit și luminos. Și totuși, interesul politicienilor veroși și fără scrupule pentru zona culturii nu se limitează la aspectul financiar, ci este mai complex, după cum au demonstrat bătăliile pentru ocuparea ICR și IICMER în 2012. Încerc câteva explicații: 1. Cultura oferă acces la sinecuri, important pentru politicieni și clientelă. 2. Prin distribuirea discreționară a banilor publici se pot satisface orgolii și veleități, se pot, de pildă, publica o serie de cărți care altfel nu ar apărea nicăieri. 3. Administrate în afara eticii științifice, instituțiile culturale pot asigura un important profit din bani publici, alocați discreționar proiectelor și firmelor asociate cu administratorii culturii. 4. Ocuparea instituțiilor culturale permite cenzurarea valorii, ținerea ei sub control, astfel încât obiectivele menționate mai sus să fie atinse fără probleme, cu contestații minime și cu blocarea concurenței. Dar mai este ceva: cel mai sinistru motiv al stagnării și al parazitării instituțiilor culturale de către grupuri de interese fără scrupule este politica dusă după 1989 de succesorii regimului comunist pentru controlul asupra gândirii și deciziei cetățenilor. Cu cât sunt ei mai puțin cultivați, cu atât sunt mai ușor de manipulat. Gândirea liberă, autonomă, critică nu poate fi subjugată de o gașcă de politicieni veroși, de măscărici semidocți trimiși la înaintare, care se bucură de atenție mediatică și în penitenciar. Politicienii te vor incult și obedient. De aceea și mass media este controlată din umbră și doar un anumit grup select de analiști este invitat la emisiuni. De aceea cultura este practic absentă de pe ecranele televiziunilor.
Nu sunt optimistă și nu mă voi preface că aș fi. Mai degrabă sunt solidară cu Raluca Prună care avertiza că ne amenință pericolul restaurației. Dacă în justiție încă se mai poate salva ceva, în cultură, restaurația a triumfat. Sistemul ticăloșit și-a adjudecat domeniul, ca în sănătate. Atâta doar că în sistemul sanitar microbii pe care corupția din sistem i-a ajutat să se înmulțească omoară trupul, iar în cultură omoară sufletul și spiritul națiunii. Românii se dovedesc astfel spectatori ideali ai propriei lor anihilări.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Bijuteriile de aur: o istorie de fascinație și putere
Un bărbat care poartă bijuterii e mai puțin bărbat? Nicidecum!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
