Greu de imaginat o lume fără norme de frumuseţe, în care oamenii să nu cheltuie timp şi bani pe haine, pe cosmetice sau pe servicii de frumuseţe.
Căutarea frumuseţii e life style sau proiectul existenţial prin care individul arată lumii ce e important pentru el/ea, ce fel de persoană este sau vrea să fie, ce fel de viaţă trăieşte sau vrea să trăiască.
Suntem în Orwell?
Unii oameni fac operaţii estetice pentru a-şi face mai bine declaraţia către lume. Este acţiunea lor alegere liberă sau voluntarism forţat? Imperativul frumuseţii curge valuri din ecranul televizoarelor şi ţipă cu o voce ca a lui Mussolini de pe panouri cât blocul. Individul este insistent avizat de orwelliene ministere ale adevărului dintre cele mai diverse că „obişnuitul” e „urât” şi că este spre binele său să se supună imperativelor. Se fac experimente şi studii pentru a explica frumuseţea şi frumuseţea nu se lasă explicată nicicum. Nişte matematicieni au măsurat în fel şi chip frumuseţi faimoase şi au făcut media măsurătorilor. Ce le-a ieşit a fost o faţă comună. Evident, nici un cumpărător de frumuseţe nu caută asta! În mod paradoxal însă recursul la chirurgia estetică nu pare a avea scopul de a sublinia unicitatea inidvidului ci, dimpotrivă, de a desfiinţa o trăsătură fizică profund individuală şi a o aduce la o măsură călduţ-medie. Alegerea de a face operaţia devine astfel conformism.
În Seinfeld?
Sau integrare, pierdere în mulţime. Stigmatizarea socială pe criterii estetice este reală. Lumea e rea cu oamenii graşi, crudă cu cei cu defecte fizice. Aşa că unii indivizi îşi aliniază trupul la standardele estetice curente ca să nu se mai simtă ruşinos de diferiţi, să nu mai fie outsideri, purtători de stigmat. Uneori buba e în creierul celorlalţi. „Ar trebui să fiu recunoscător cerului că cineva ca ea se uită la mine. Da’ mă gândesc la nas. Stau în pat noaptea şi-mi zic <uită de nas> şi tot la nas ajung. Chestia e că, dacă avea un nas mai mic, n-ajungeam eu să ies cu ea în oraş, nu-s de nasul ei. Chiar îmi place de ea, da’ nu-mi iese din cap nasul.” George Costanza are o problemă şi se învârte în jurul ei cu ineficienţă, în stil costanzian. I-o rezolvă Kramer, în stil kramerian, mai întâi anunţând-o pe fata cu nas mare că are nas mare şi apoi aranjându-i o rinoplastie. Nu ştim dacă nasul cel mic a fost câştigul principal al operaţiei şi să scapi de cineva ca George doar un bonus sau viceversa.
Sau în Blade Runner?
Anumite tipuri de chirurgie estetică par a fi poarta de acces în alt club social sau corporatist. Culoarea pielii sau forma ochilor sunt bariere pe care le şterge chirurgia etnică. Nişte replicante din Blade Runner erau frumoase, dar umane, nu. Aveau implanturi de catralioane de KB cu amintiri contrafăcute. E mai uşor să-ţi neantifici rasa, dându-ţi strămoşii la schimb pe un viitor fardat, sau e mai uşor să-ţi schimbi religia? Dacă ar apărea o sectă promiţând frumuseţe de fotomodel, oare am vedea convertiri în masă?
Dinţii lui Ingrid Bergman şi nasul lui Audrey Hepburn
Frumuseţi certificate ale lumii poartă în ele asimetrii şi imperfecţiuni. Lui Ingrid Bergman Hollywood i-a pus în vedere să-şi schimbe numele, să-şi pună dinţi drepţi şi să-şi penseze sprâncenele. Ea a zis că se întoarce în Suedia. Sir Cecil Beaton, marele fotograf de portrete, scria despre femeia aleasă în repetate rânduri cea mai frumoasă femeie din lume: „Rădăcina nasului pare prea îngustă să poată susţine lungimea nasului, care nas se lăţeşte la vârf ca un glob, cu nări ca un cioc de raţă.” După ce înşiră mai multe defecte detectate cu ochi de expert în înfăţişarea lui Audrey Hepburn, Beaton încheie: „E ca un portret de Modigliani în care distorsiunile nu sunt numai interesante în sine, dar compun un întreg absolut satisfăcător.” Aşa mai vine de-acasă.
Slavă Domnului, suntem în Cenuşăreasa
Audrey Hepburn s-a confesat revistei People că defectul care a chinuit-o dintotdeauna a fost numărul 41 la pantofi (click!). Picioarele ei mari au instalat în modă balerinii. Presupun că surorile vitrege ale Cenuşăresei şi-ar fi făcut cel puţin o operaţie estetică: la picioare. Sunt femei care-şi scurtează degetul mare şi îşi subţiază laba piciorului ca să poată purta stiletto cu semnătură de designer. Prinţul tot pe Cenuşăreasa ar alege-o din mii de fete cu piciorul adus la standardul pantofiorului de cristal: mai întâi, pentru că e îndrăgostit de Cenuşăreasa; apoi, pentru că Cenuşăreasa nu numai că e aşa şi pe dincolo la capitolul 90-60-90, dar ea, cum bine ştim, e „bună la suflet”. Speranţă există.
Un paradis pentru porci
O lume fără norme de frumuseţe ar fi o lume în care nici o femeie nu ar suferi din cauza înfăţişării sale, pentru că nimănui, nici ei înseşi, nu i-ar păsa cum arată. Gioconda n-ar mai fi vizitată, designerii ar muri de foame, la fel anumiţi chirurgi. Ne-am încălţa toţi cu pantofi disponibili într-un model unic, din vinilin maro, ca în anii ’80. Imaginaţi-vă aşadar un paradis pentru porci.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Să lăsăm femeile frumoase bărbaților fără imaginație
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
