Mi s-a furat bicicleta ieri. Am avut un șoc nu doar pentru că dispăruse, dar și pentru că, până la 30 de ani, mie nu mi s-a furat nimic (nu se pune deodorantul pe care mi l-a șterpelit colega de internat, în clasa a IX-a). Primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun la poliție, să denunț furtul. După 40 de minute, un echipaj de poliție era în fața blocului meu. Goneau nebunește pe stradă, cu sirena pornită, erau atât de însuflețiți și expansivi, încât m-a învăluit brusc un sentiment de siguranță și optimism (joke!, amândoi păreau scoși de la reanimare, iar pe mine m-a dus gândul la a Doua Înviere când îmi va găsi poliția bicla). Omenește, colocvial, le-am spus unde a fost garată bicicleta și estimativ intervalul când aceasta ar fi putut fi furată. Nu că m-ar fi întrebat. Cam atât. Bine, exagerez, nu a fost chiar o atmosferă colocvială, că m-au pus să mă legitimez… deși erau plictisiți de moarte. La plecare, tot eu m-am oferit să le arăt o fotografie cu bicla mea așa, să afle și ei ce anume urmează să caute. Cică veniseră doar să facă o constatare, următorul pas era să merg la Secția 10, Sector 3, să las acolo o declarație exhaustivă.
Când am ajuns la Secția 3, o bătrânică crizată îi repeta obsesiv polițistului de la registratură că ea nu pleacă până nu vorbește cu “polițeaiu” Vărzaru. Inutil a încercat polițistul timp de 10 minute să invoce varii motive pentru lipsa lui Vărzaru din sediu, bătrâna nu se lăsa înduplecată. Așa de obositoare era, încât mai că-mi venea să-i zic să-l scoată în pi*da mă-sii odată pe Vărzaru ăsta, ca să încheiem povestea. Nevrozat și excedat, polițistul își aprinde o țigară, îl sună pe Vărzaru să coboare că este așteptat. Bătrâna își vâră capul pe geamul ghișeului și cu un jemanfișim suprem anunță că s-a răzgândit, nu mai vrea nimic și iese din sediu, iar întreaga scenă pare desprinsă din serialul Las Fierbinți.
La ghișeu, urmez eu. După ce îi explic que pasa cu bicicleta mea, legitim îl întreb și de ce fumează în interiorul unei instituții. Vine și răspunsul: de nervi. Mi s-a părut un argument perfect justificat, deși legea în România interzice fumatul în spațiile publice închise.
Mă rog, la urma urmei nu vreau decât să fie prins hoțul, să-mi fie adusă bicla și cam atât. Fantasmagorii. Aflu că am fu*ut, pe românește, timpul meu, inutil. ,,Că colegii e plecați în misiuni și n-ar cine să-mi preia plângerea până la ora 20:00.” Bine, punct, revin la ora 20:00.
Până atunci am timp să reflectez un pic la cele întâmplate. La ineficiența și slaba pregătire a celor de la care, teoretic, aștepți să te protejeze. La cum consumă Statul inutil resursele. Adică au trimis doi angajați care să nu facă nimic, au risipit timpul, dar și combustibilul plus uzura mașinii, pentru nimic, repet. În ce mediocritate de capitală europeană mă aflu, cum este posibil ca pentru a declara un furt trebuie să chemi în primă fază pe cineva care doar să te legitimeze, apoi să mergi tu la poliție, să afli că ziua în amiaza mare nu este NIMENI la sediu care să-ți poată prelua o plângere deși, inițial, ei au fost cei care te-au îndrumat acolo. Mă rog…
Ora 20:00 mă găsește la intrarea în secție. De data aceasta, ceva mai eficient, sunt îndrumată la etajul patru, camera 44. Sunt claustrofobă, urc pe scări, nu folosesc liftul. Ajung cu limba scoasă până la podea, intru în camera 44. Mă așteaptă ofițerul de caz care nu se sinchisește să-și stingă țigara. Îl întreb și pe el de ce fumează bla bla… Nu pare conștient că săvârșește o încălcare a legii, ci mai degrabă vrea să pară că are un soi de politețe și stinge țigara.
Mă apuc să scriu declarația pe care o termin în cinci minute, completează și el o anexă, o semnez eu, o semnează și el. Gata, asta a fost întrega procedură, acolo, la birou. Urmează, cu un alt coleg (criminalist) să mergem la locul furtului pentru a lua amprente (cel puțin așa am crezut eu inițial). Ieșim împreună din birou, iar la lift, gândindu-mă că nu voi fi singură, urc în lift cu ofițerul de caz. Așa, merge liftul patru secunde și se oprește. Mie deja îmi pare că s-a oprit Universul, deși colegu’ îmi dă asigurări că este ceva firesc să se mai oprească din când în când liftul, nu Universul. Să nu-mi fac griji. Bun, mai stăm alte trei minute, aproape mă ia cu leșin, înjur incontrolabil și-l întreb p-ăsta ce dracu se întâmplă. Polițistu’, speriat și el, îmi explică, că nu putem ieși decât dacă chemăm echipa de intervenție (dar echipa nu va veni pentru că a expirat licența liftului) sau încearcă el să obțină un orificiu prin care să putem ieși. Liftul era blocat între etaje. Între timp o voce sinistră ne dă asigurări ,,aide, bă grașilor, că nu muriți voi acolo’’. Ca să nu o mai lungesc, după alte cinci minte, am ieșit ajutată de cei doi polițiști, printr-un orificiu nu mai mare decât diamterul unei lăzi de bere. Vă jur, mi se părea totul ireal, iar sperietura a fost groaznică, dar cei doi se comportau cât se poate de firesc, poate și pentru că așa cum singuri au mărturisit, incidentele de acest fel le sunt familiare. Adică le este familiar și absolut firesc să pună viața cetățenilor (inclusv pe a lor) în pericol.
Finalul este apoteotic: am ajuns la blocul cu pricina, tipu’ a luat din portbagajul mașinii o trusă asemănătoare cu cele din filmele polițiste. A cărat-o cu el, și-a pus două mănuși albe, a scos aparatul de fotografiat, a tras câteva cadre, apoi a pus aparatul în trusă și asta a fost. S-a întocmit încă un proces verbal în care era menționat furtul bicicletei de la locul x, în data x. Adică ceea ce am scris și eu în declarația dată la secție, plus constatarea că s-a făcut expertiză la fața locului.
Ne-am strâns mâinile cordial, cu speranța că bicicleta mea va fi găsită în cel mai scurt timp.
Guest post by Didona Goanță
Citiţi şi
Va încasa el glonțul pentru ea
Bonnie & Clyde à la française – Adieu les cons!
Cum să îți înveți copilul să meargă pe bicicletă. Greșeli de evitat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
