Despre a treia zi în Ţara Luanei pot spune că a fost supraomenească, în toate privinţele. Căi, oameni, locuri şi întâmplări – toate într-un amestec aiuritor de coincidenţe şi trăiri care pot depăşi cu mult legile statisticii.
Ziua soseşte după o noapte aproape albă, în care fiecare repriză de somn este întreruptă de valuri de energie ce mă trezesc, ritmic, la fiecare jumătate de ceas, aşa încât, adunat, nu ştiu dacă am dormit mai mult de o oră. Prima impresie solidă pe ziua de azi e o viziune, care îmi arată un fel de inel mare din piatră, ca un Stargate deformat, auriu cu aură roz, punct de trecere către Cetatea de Aur, unde ar trebui să ne oprim pentru Daruri. Mai aud despre un oarece Filimon, şi decid să întreb pe cunoscători despre el. Cine este acest misterios păzitor al Cetăţii de Aur.
Diana soseşte pe la zece, exasperată că al doilea grup pe care trebuia să îl aducă astăzi a întârziat şi, colac peste pupăză, unul dintre ei a mai decis să bea o cafea la noi la pensiune… Într-un final, ne adunăm şi pornim din nou pe drumul dintre fâneţe, numai că de data asta, în loc să cotim la dreapta, ca ieri, ne lăsăm duşi de drumul cu urme adânci , de anvelope de tractor, lăsate în clisa pe care o înmoaie fiecare nouă furtună, în sus, sus, sus, într-un urcuş cumplit, istovitor, fără porţiuni drepte, până ajungem în creastă. Nu ştiu ce a fost mai greu: sprintul pe marginea abruptă a căldării, de ieri, sau maratonul până în creastă, de azi.
Prima oprire este la ceea ce se cheamă Piatra Îngăurită. Îngăurită, pentru că nu are, pur şi simplu, o gaură naturală, aleatoare, ci una care provine din intenţia, mâna şi iscusinţa omului. În stânca masivă din peretele abrupt este cioplită o chilie cu un altar îndreptat spre nord (!) şi plină, în afară de semnăturile tuturor proştilor care au ajuns chiar şi aici, de semne angelice, cruci de Malta şi tot felul de scrisuri, care de care mai vechi. Imediat mai sus, un coridor triunghiular se duce, parcă, spre miezul Pământului. Forme albe, lăptoase, populează incinta severă, care coboară în tărâmuri interioare neştiute. La câţiva paşi, câinele nostru de la pensiune ne arată o cruce marcată cu un simbol solar şi încă o pereche de simboluri în cerc, la dreapta şi la stânga celui central. De altfel, tot locul e plin de triunghiuri, pe care le vezi fie cu ochii deschişi, fie cu cei ai minţii, şi de simbolistica uniunii polarităţilor.
La cincizeci de metri mai jos, un puţ salvator ne reumple sticlele cu o apă limpede, deşi uşor fetidă. Am înghiţit un biscuit pentru re-energizare şi am tulit-o mai departe, către Agatoane… Pe poteca povârnită, stâncoasă şi plină de frunze moarte întâlnim încă un paznic ciudat al locului – o stâncă purtând urme de animale, oameni şi neoameni pe ea, ca şi cum ar fi fost amprentate într-o pastă moale, întărită mai apoi ca prin minune.
Vocea interioară îmi şopteşte: “Spaţiu de stocare” şi pun mâna pe acest mare disc cu etichete de lăbuţe, mâini şi picioare cu cinci sau patru degete (!) ca auzul să se umple de zeci de mii de şoapte, transformate mai apoi într-un bâzâit ca de reţea de mare tensiune şi conştiinţa unei mari cantităţi de informaţii ascunse în acest straniu hard disk de memorie externă.
Mai umblăm puţin şi punem de o pauză de redresare, timp în care ne apucăm să cântăm Guru Mantra – invocarea Învăţătorului suprem, neştiind ce iţe de neînţeles va declanşa această incantaţie care pluteşte prin aerul străveziu al amiezii de iunie. Drumul urcă din nou, prin versanţi cu copaci dureros tăiaţi, până ajunge în culme, unde ne înfundăm în ierburile moi, unduitoare, şi în vântul specific de creastă. Munţii Buzăului nu sunt înalţi… dar nici jucărie nu sunt. În creastă încep să se adune norii şi să tune, Diana ne mână, să intrăm în pădure până începe potopul, dar ne încăpăţânăm să rugăm, cu iubire, norii să se despartă şi să ne ierte de încă un duş rece. Şi, minune, după doar câteva picături răzleţe, norii se despart pe cele două părţi ale versantului: aveam să aflăm, vreo şase ore mai târziu, că a plouat exact pe mijlocul muntelui, creasta fiind ocolită. 🙂
Un coborâş crud, abrupt, fără puncte de sprijin şi cu pământul acela lunecos, acoperit de frunze din toamna trecută, ne aduce, după vreo douăzeci de minute de caznă, strig: aici e, aici e! Aici e inelul din piatră, mai gri şi mai deformat decât cel din viziune…. şi, de îndată ce trecem de mica poartă, găsesc înăuntru un fel de pervaz în zidul de stâncă marcat cu o piramidă ce se termină într-un cub şi se continuă cu o altă piramidă superioară inversată. Locul mă atrage de parcă aş fi legată de el, iar Diana îmi spune, râzând, că m-am aşezat pe locul marilor prelaţi. Ca din pământ apar doi călugări: unul îmbrăcat în negru, care ne ceartă şi ne disciplinează, şi unul îmbrăcat în … albastru, cu ochelari de bunic şi zâmbet christic, cu care mergem, mai departe, către Agatonul Vechi, căci Diana insistă să nu mă opresc până nu îl văd “şi pe celălalt”. Are dreptate, pentru că Agatoanele sunt canaturile Marii Porţi ce permite accesul în Cetatea de Aur. Se văd zidurile, se văd construcţiile megalitice, şi ne aşezăm să primim Darurile pentru care am bătut atâta amar de drum, cu respiraţia întretăiată şi picioarele ca de o tonă. Înşiraţi pe stânci, ne sfiim să sfidăm credinţa monahului cu mantre sau decrete, şi recapitulez doar că trebuie să ne apucăm de ceea ce stabilisem de dimineaţă. Sufletul preotului reacţionează şi, după ce mă întreabă unde îmi e gândul şi îi răspund pe foc automat “la conştiinţa christică”, ne explică despre meditaţia creştină că trebuie susţinută doar de rugăciuni “foarte scurte”… adică mantre… şi ne oferă una care sună aşa:
Doamne, Isuse Christoase, miluieşte-ne pre noi şi toată Lumea Ta.
Lucrurile devin din ce în ce mai interesante, părintele se uită la clopoţeii tibetani, ne spune că îi place tămâia tibetană şi primeşte ce a mai rămas în cutiuţa de Tara Verde 
, apoi ne urmăreşte de la distanţă cum medităm şi se întoarce când terminăm, ca să ne spună că tare i-a plăcut. Îi prezint o mică ofrandă şi o primeşte, spunând cu modestie că nu e încă pregătit să devină învăţător, şi se uită în ochii mei, în fundul sufletului meu, cu ochii lui albaştri, curaţi: “Nimic nu este întâmplător. Trebuia să vin ieri pe aici” şi ştiu că ne-a simţit şi a venit să vadă ce se întâmplă, îi spun şi îmi răspunde “Eu sunt orb…” dar ştiu că ne-a auzit.
Trebuia să coboare la chilia lui Dionisie torcătorul, unde a dormit şi aseară. Călugărul acesta albastru, straniu şi profund cară cu el o rolă de spumă poliuretanică şi un sac de dormit. Ne povesteşte cum azi noapte l-a vizitat un liliac. Corpul lui miroase a curat şi cuvintele nu au nimic din arhaismul complicat şi criptic al limbajului preoţesc ortodox. Ne vorbeşte despre faptul că trebuie să fim canale curate care să primească Duhul Sfânt, şi rămân uluită de coincidenţa vorbelor lui cu ceea ce transmit în lucrul cu ReiKi… parcă mi-ar auzi gândurile şi s-ar cupla la ele.
Suntem ameţiţi de energia densă, aurie a locului, de ceea ce am primit în meditaţia, de apariţia acestui învăţător trimis parcă la ordin după cântul mantrelor din poiană, şi privesc la Agatoane, porţi uriaşe ale unei incinte ce a fost locuită doar de înalţi slujitori de Lumină, din timpuri de dincolo de timp şi până azi, când grijesc de ele smeriţii monahi ortodocşi. Ochii minţii văd, de-a dreapta şi de-a stânga celor două uriaşe porţi de intrare, siluete de raze aurii, ce seamănă izbitor cu cele Stăpânul Inelelor, străjuitori ai graniţei dintre tărâmuri.
Sub marea poartă se află, după cum ne spune Păstrătoarea, o uriaşă sculptură a unui cap de tarabostes. Ştiu că este chipul Marelui Vornic Albastru de LUmină, care păzeşte de dincolo de timp domeniul magic al cetăţii unde unii au căutat, în zadar, aur.
Pe coasta muntelui, un drum la început anevoios, din cauza brânei înmuiate de ploaie, pe care stai să luneci în hău la fiecare pas, şi apoi de un şir lung de pini seceraţi în culme de parcă cineva ar fi vrut să crească pădurea de spini din basmul Frumoasei Adormite, ajungem la Ţurţudui. Cea mai înaltă culme, care vorbeşte despre contactul nemijlocit cu Dumnezeu. Diana ne povesteşte despre speculaţiile că aici ar fi fost o platformă în care spaţiul şi timpul se topeau şi de unde au dispărut oameni şi animale, proiectaţi şi găsiţi, unii dintre ei, la sute de kilometri distanţă.
În anii ’80, cozile comuniste de topor au dinamitat locul, iar mai apoi au retezat, de verzi, marii arbori ca să facă imposibilă urcarea în acest Athos românesc, de unde se deschide coloană de lumină verticală şi unde spaţiul şi timpul zbârnâie şi tremură de parcă ar sta să se destructureze. Vârful muntelui este un fel de uriaşă antenă de comunicare, luminoasă, în care s-au desfăşurat tehnologii necunoscute nouă şi ascunse sub stratul de pietre albe şi pini contorsionaţi, şi stăm în acea coloană de lumină, privind care afară, care înăuntru, orbiţi de lumină şi de realizarea că acest spaţiu poartă cu el o magie incredibilă. Diana şi părintele Isidor ne spun că aici eşti mai aproape de Dumnezeu, şi chiar simţi conectarea, în bandă largă, cu Ceea Ce Este, acel ideal iluzoriu şi îndepărtat la care au aspirat sute de generaţii, aflat la capătul celălalt al coloanei de lumină.
Drumul ne poartă, în continuare, pe coasta muntelui, către Crucea Spătarului. Un alt loc cu simboluri vechi, vechi şi iaca şi unul angelic 🙂 . Devoraţi de ţânţarii înfometaţi, ascultăm poveştile despre comori pe care ni le spune Diana şi apoi pornim repejor la vale, spre casă, căci e târziu şi trebuie să ajungem pe lumină.
Pe drumul spre casă, încă o oprire, la încă un mic ansamblu rupestru… picioarele nu mai doresc coborârea pe panta abruptă, şi ştiu doar poteca domoală, ce evită urcuşurile şi coborârile, până sfârşim drumul de creastă şi ne avântăm în jos, în lume.
Pe capetele noastre pare că şad mari coroane de aur, grele, şi corpul ba e aici, ba e acolo, în timp ce picioarele se supun, automat, coborârii. Plutim ca prin vis, în transă, înapoi, tot mai jos. În corp lucrează softul cel nou care ne reprogramează. Puterea umană ar fi insuficientă pentru cei 18 km de munte făcuţi în 11 ore de traseu.
În Lumea de sus, legile sunt altfel, cerul este ciudat, pietrele radiază şi vorbesc, munţii au conexiune de bandă largă cu Dumnezeu, iar învăţătorii spirituali apar ca spiriduşii, din pământ, când îi cauţi. A fost o zi supraomenească, din toate punctele de vedere. Trăind între realitatea 3D şi cea superioară, aşteptăm seara cu cea mai mare lună, care ne trece în ziua Sfintei Treimi din sărbătorile Rusaliilor, în magia moale şi blândă a Sânzienelor aducătoare de bucurie, iubire şi fertilitate, şi aprindem foc mare, cu roată de cântec, cerându-le să mărească şi să crească tot ce e bun în vieţile noastre, în timp ce aducem pe pământ românesc cântecul străbunilor din preeria nord-americană şi sunetele instrumentelor şamanice de percuţie de pe continentul-soră de la sud, iar proprietarul pensiunii în care stăm ne urmăreşte, atent, de la distanţă.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
