„Ei, lăsaţi, doamna doctor, dacă e să fie aşa cum presupuneţi, n-o să mor. M-abţin, ce-o să fac? Sunt altele mai grave”, am zis eu cu jumătate de gură. Şi a urmat o perioadă de aşteptare a rezultatelor, de verificat mailul cu emoţie, de căutări pe doctor google, care mă sfătuiau, mai direct sau nu, să mă apuc de testament, dacă am averi materiale, sau de memorii dacă am mai multe spirituale.
Şi pe cât de mult sufletul tremura, pe atât de mult mintea argumenta. Şi, a naibii minte, părea să-mi dea chiar speranţă, să mă convingă că nu e aşa de rău să mă abţin pentru tot restul vieţii – EU, om pofticios şi gurmand ca nimeni altul.
„Ei lasă, mai dai şi tu câteva kilograme jos. Ştim cu toţii că ai nevoie. Uite aşa ajungi şi tu să mănânci mai sănătos, că până acum n-ai fost în stare. O să reinventezi roata când vine vorba de mâncare – atâtea bunătăţi care doar aşteaptă să le descoperi etc.”
Şi apoi a venit realitatea. Care a infirmat toate argumentele deja clădite cu sudoarea minţii şi a sufletului şi a confirmat nedoritul „nu mai am voie”. Ce nu mai am voie? vă întrebaţi. Păi, boala celiacă sau intoleranţa la gluten vine la pachet cu una mare bucată interdicţie – dacă e cu ovăz, grâu, secară e și cu NU.
Şi apoi a început lupta, pardon, călătoria iniţiatică şi de maturizare gastronomică, aşa ca-ntr-un bildungsroman de calitate îndoielnică.
Şi a început bine:
Pasul 1 – Negarea. A venit la pachet cu alte analize, alte drumuri şi aceeaşi dezamăgire.
Pasul 2 – Trânta cu situaţia. Ei bine, nu! Eu nu pot fără – fără pâinea cu unt şi dulceaţă de vişine făcută de mama, fără acea pizza cu patru brânze, coaptă pe vatră, fără pastele carbonara de la restaurantul din Romană, fără prăjitura-televizor făcută de mătuşa colegei mele. Bine, de fapt, pot! Dar nu vreau fără!
Pasul 3 – Speranţa că se poate. Sau, mai degrabă, falsa speranţă. Căci speranţa că Providenţa se va pogorî asupra mea şi va şterge memoria papilelor gustative, ei bine, este de-a dreptul inutilă.
Şi, din păcate, trei nu a fost cifra magică şi nici şapte. Căci a urmat vinovăţia victoriilor nenumărate ale poftei asupra raţiunii, apoi frica de toate acele maladii care vor veni peste mine ca plăgile biblice peste Egipt, apoi prigoana prietenilor, obligaţi, bieţii de ei, să mă chinuie întru abţinere şi să se chinuie. Şi tot aşa.
Unde sunt acum, după atâta risipă de energie? Tot la început! Pentru că mama ei de intoleranţă la gluten nu dispare, nu se vindecă, nu se tratează. E aici şi o să rămână aici. Şi abia acum, la final de anul doi de la diagnostic, am înţeles şi eu esenţialul: dacă eşti obligat, atunci n-ai de ales. Şi, dacă n-ai de ales, accepţi. Şi, când accepţi, te adaptezi. Şi, când te adaptezi, în sfârşit, te linişteşti. Deci, să ne liniştim, că o viaţă avem şi e păcat să o irosim în lupte pierdute dinainte să înceapă!
Guestpost by Alina Marcu
Citiţi şi
“Ce să fac ca să slăbesc? Ce să mănânc? Dă-mi o listă!” Iată lista doctorului Adrian Copcea
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
