Nu am în rafturile micii mele biblioteci din Paris nicio carte semnată de Svetlana Cârstean. ÃŽnsă zilele trecute mi-am adus aminte de un vers de-al ei, auzit cândva la Alba Iulia, într-o vară în care se mai citeau încă poezii sub… copac:
“cine nu e mângâiat nu există”.
I l-am spus fetiţei mele într-o zi în care mă întreba, dar îmi şi spunea că se simte ca o pisică torcând atunci când o mângâi. Prea des oare? Şi totuşi, nevoia de a o atinge, de a o mângâia, dorinţa de a-i transmite şi astfel ce simt pentru ea, este mereu prezentă, aşa cum în noi toţi acest gest este spontan atunci când iubim. Mi-a răspuns în altă zi, după ce cred că a cugetat la acest vers:
“eu cred că persoanele la care nu ne gândim nu mai există”.
Fraza apăruse ÅŸi după ce văzusem împreună, ca între fete ÅŸi doar noi două în toată sala de cinema, filmul de desene animate “Coco” (un film care se petrece în Mexic ÅŸi unde este vorba despre morÅ£i sortiÅ£i dispariÅ£iei chiar ÅŸi în lumea de dincolo deoarece nimeni în lumea reală nu se mai gândeÅŸte la ei).
Mă gândesc acum că nevoia de poezie, cititul de poezie, scrisul de poezie, poezia în sine, reprezintă exact acel dar, atât de delicat, de fin, de sensibil şi de preţios, de a arăta că ne gândim la cineva. Felul elegant al literaturii de a personaliza, de a direcţiona anumite gânduri spre cineva anume sau întâmplător spre noi toţi. De câte ori nu v-aţi spus că anumite versuri, dintr-o poezie sau dintr-o melodie, par anume scrise pentru voi? Câţi dintre voi nu aţi fost cuprinşi din senin de dorinţa de a scrie câteva rânduri, cu rimă sau nu, atunci când preaplinul sentimentelor dă pe dinafară sau nu ştie cum să se exprime altfel?
Poate că ÅŸi zâmbetele pe care le adresăm uneori chiar ÅŸi unor necunoscuÅ£i, binevoitori, sau zâmbetul larg avut când suntem fericiÅ£i, este tot o formă de poezie…
Poate că în aceste zile de sfârÅŸit de ani nu ne-ar strica, tuturor, să luăm o carte de poezie în palme. Să recitim sau să descoperim. Poate fi un vers, un psalm, un rând sau un cuvânt. Lumea a devenit, mă tem, nu doar indiferentă la Celălalt, ci rece ÅŸi imună la bunătate, la generozitate, la zâmbete. Am observat acest lucru în BucureÅŸti, încă de dimineaţă, când lumea din tramvai sau din metrou este cu mult mai preocupată să admonesteze o persoană care a atins din greÅŸeală o alta, un ÅŸofer grăbit. Mi-e greu să cred că toate aceste persoane sunt prost dispuse de dimineaţă… Au uitat poate să zâmbească… Mi-am spus, pe atunci, că în Å£ară oamenii nu cunosc încă puterea unui zâmbet. Mi-am spus că în FranÅ£a, în Paris, situaÅ£ia nu este încă aÅŸa, deÅŸi aici oamenii trăiesc de mai mulÅ£i ani deja de pe o zi pe alta, mereu cu teama că un alt atentat ar putea din nou îneca în sânge ÅŸi lacrimi dimineÅ£ile.
Dar… ÅŸi aici oamenii s-au schimbat. IndiferenÅ£a doare, este adevărat, însă răutatea răneÅŸte. Acum pasagerii din autobuz îi admonestează în Paris pe francezii care vorbesc într-o altă limbă sau pe străinii aflaÅ£i în vacanţă, capacitatea lor de a-Å£i arunca priviri grele ÅŸi răutăcioase atunci când îi atingi din greÅŸeală este plină de consecinÅ£e: îţi strică ziua. Ca ÅŸi cum poezia ÅŸi generozitatea, bunătatea ar fi dispărut din inimile unora. Gândul la consecinÅ£e, la efectul obÅ£inut nu doar la alÅ£ii, ci ÅŸi în tine.
Complicat, pare destul de complicat să pui pasagerii unui întreg lanÅ£ de autobuze să asculte poezii sau colinde (aÅŸa cum s-a întâmplat de curând în timpul unui zbor Tarom!), pare aproape imposibil să reuÅŸeÅŸti să răspunzi cu un zâmbet unei priviri ucigătoare…
Singura soluţie rămâne deci cea personală, opţiunea fiecăruia dintre noi de a face ceea ce ştim că ne face bine, nu din egoism, ci pentru că atunci când nouă ne este bine, şi spun bine, nu un compromis de bine sau un surogat de bine, atunci şi celor pe care îi iubim, celor din jurul nostru, necunoscuţilor care ne intersectează viaţa, timpul, privirea, copiiilor şi părinţilor noştri, le este bine. Cei din jurul nostru, atunci când ţin la noi, au posibilitatea de a simţi că ne este bine sau că ne prefacem că ne este bine. Alegerea este a fiecăruia, însă cum viaţa este a nabii de scurtă, a te preface nu mai este o opţiune; nici de dragul tău şi nici de dragul lor.
Atunci recursul la poezie este o “scăpare” minunată: poezia din zâmbetul celor pe care îi iubim, care ne iubesc, atunci când ne văd, când îi vedem; poezia din cărÅ£ile care nu ne-au trădat niciodată; poezia care se prelinge din degetele noastre.
Decembrie a fost pentru mine o lună a poeziei. Am cumpărat, citit poezie. Am încercat să zâmbesc cât se poate de mult.
©Carlo Stanga, Surâs
A fost mai întâi Dan Coman, ÅŸi “Insectarul Coman”, împrumutat de Tatiana Å¢ibuleac ÅŸi cumpărat apoi de la Gaudeamus BucureÅŸti. Nu ÅŸtiu dacă din el ce mi-a plăcut mai mult a fost simplitatea ÅŸi naturaleÅ£ea cu care curg pe paginile imprimate nu sentimente ci dorinÅ£e nespuse ÅŸi aÅŸteptări ale unei lumi paralele, cu mult mai minunată decât cea a unui cotidian care uneori ne pedepseÅŸte pentru ceea ce nu vrem să admitem, dar vă las să judecaÅ£i :
“la 500 de km depărtare tu te vei trezi,
vei pregăti cafeaua, vei citi nenumărate mesaje.
ziua va creşte în jurul tău şi te va lumina.
şi nimeni nu va şti că înainte de lumina asta
a strălucit doar mintea mea”.
A urmat Dumitru Crudu, fostul meu coleg de facultate la BraÅŸov, cu “Cinci poeme din Rotterdam”, ÅŸi cu nedumerirea care nu-l părăseÅŸte nici acum, când din studentul de atunci a izbucnit pe lume poetul, dramaturgul, prozatorul Crudu. Un autor atât de direct ÅŸi de fantastic nu prin invenÅ£ie, ci prin naturaleÅ£ea cu care cele spuse ÅŸi nespuse traversează limbi, ţări, personaje ÅŸi stări:
“pentru că eu mi-am uitat cheia sau mi-am pierdut-o
e acelaÅŸi lucru
şi mi-am dat seama de asta prea târziu
când nu mai îndrăznesc să-l sun pe Eric
şi să-i spun ce mi s-a întâmplat
ÅŸi tot sper
să iasă cineva afară ca să pot eu intra înăuntru, pentru că
numai când cineva iese altcineva poate să intre, pentru că
numai când cineva coboară altcineva poate să urce
şi mie mi-e milă de cei care coboară
pentru că ştiu ce înseamnă să cobori,
dar nu am ce face şi sper ca cineva să coboare,
deşi ştiu ce înseamnă asta
dar o milă la fel de mare îmi este şi de mine care vrea să urce şi nu poate,
pentru că nimeni nu coboară,
şi clădirea asta e ca
o cetate inexpugnabilă”.
La Sibiu, pe când căutam într-o librărie de lângă catedrala ortodoxă perla rară, mi-a fost dat să cad peste poeziile părintelui Constantin Necula, da, da, a scris ÅŸi poezii, “ÃŽn aÅŸteptarea zorilor de lună”. Din versurile sale am luat speranÅ£a ÅŸi încrederea nestrămutată că totul va fi bine, că totul este exact aÅŸa cum este deja scris ÅŸi cum trebuie să fie, simplitatea cu care rimele devin incantaÅ£ii aproape biblice:
“Nu plânge, ce-ai gândit cândva
Se întoarce tot asupra ta.
Dar ceru-ntreg se face Catedrală
nu plânge, zic
îngenunchează ÅŸi te scoală”.
Claudia Motea mi-a fost dăruită într-o seară. Chiar autoarea mi-a pus în palme “Preludii în Cetatea Soarelui”, o carte extrem de elegantă, apărută la editura Uniunii ZiariÅŸtilor ProfesioniÅŸti din România. Poezia Claudiei este asemenea ei: un spiriduÅŸ de gânduri ÅŸi sentimente optimiste ÅŸi fine, strălucitoare ÅŸi explozive ca picurii dintr-un pahar de ÅŸampanie. Am să închei deci cu versurile ei, dincolo de îndemnul primit de la un coleg ziarist ÅŸi pe care vi-l ofer azi tuturor celor care citiÅ£i aceste rânduri: “când nimic nu mai este cum trebuie, intraÅ£i într-o librărie ÅŸi vedeÅ£i ce carte vă atrage, este celmai bun remediu”. Eu adaug, “poate că e vorba chiar de o carte de poezie”. 🙂
Claudia Motea :
“Oare
Oamenii
Nu pot dărui
ÃŽngeri
Aşa cum pot dărui
Flori?”
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
