Sunt în același bar-terasa în care am întâlnit-o, în care a avut chef să mă întâlnească „întâmplător” în urmă cu un an. Mă întorsesem de la Szeged și nu am vrut să ajung direct acasă – până la urmă „acasă” era în orice loc, nu mă ținea nimic legat undeva. Ca de obicei, cu laptopul și camera pe masă, cafea și o scrumiera deja plină, dar gândurile undeva în urmă, cu vreo doi ani. Când cea care urma să-mi devină soție m-a informat printr-un mesaj pe telefon că s-a terminat totul – nu putea să se termine totul, sfârșitul lumii nu a venit, sau nu a ajuns la Budapesta, mai știi? Era frig, și parcă începuse să ningă, doar puțin. Atunci am văzut-o, un fel de ceva-cu-pretenții-de-artist care trăgea cadre peste cadre, „fără număr”, dom’le, cu tot ce prindea sau ce i se părea, evident, „interesant”. Când a început să ningă, s-a oprit un moment și a zâmbit a fericire. La ce dracu’ oi fi așa fericită, piți – o catalogasem deja – când n-o să poți ieși din casă de frig și că deszăpezirea nu e făcută, o să înjuri. Mi-am întors privirea de la ea și m-am luat să citesc un editorial al cuiva care se credea atotștiutor și, cred, pricipal formator de opinie al țării. Bleah. A reînceput să facă poze, apropiindu-se de terasă și de masa mea. Chiar a tras dou-trei cadre în direcția mea.
– Domniță – mno, să văd acum cum își înghite entuziasmul! – nu sunt pe domeniul public, șterge, te rog, fotografiile cu mine!
S-a uitat mirată către mine, a „cine e ăsta și cum își permite”, apoi și-a înghițit ce era pe cale să spună, strângându-și buzele într-un botic amuzant de „nu-mi convine”.
– Mda, cam aveți dreptate, scuze…
– Știu că am. De obicei, am. Dacă tot mi-ai violat intimitatea – în mintea mea se năștea un… râs nestăpânit, aproape exotic, dar am început prin intimidare, rămân așa – măcar nu-mi vorbi cu „dumneavoastră”.
– Bine… le șterg… am văzut că ești cu… – privirea îi cade pe camera mea și încerca să scoată ceva inteligent – Nikon, D80, scrie pe el, haide, pronunță. DSLR, pentru tine, deselere, haide, d…
– Nu sunt cu, sunt fără, adică singur acum aici – și nu numai, dar asta nu e treaba ta.
– Am primit asta, încă nu prea mă descurc, cu el, mă ajuți puțin? Cum mama dracului să nu se descurce cu o „săpunieră”?
Mi-am aprins o țigară și a strâmbat din nas, mai mult a ceartă – de parcă ar avea dreptul – decât că nu-i place. Am tras un fum lung, să-mi ajungă, și am stins-o aproape aruncată, în restul de cafea. Îmi bag camera în geantă și dau să mă ridic, nu-mi plac necunoscuții cu pretenții de neajutorați care aruncă pretexte să intre în vorbă cu mine.
– De unde ești?
– Din zonă. Relativ. Din orice zonă. Sunt cu EPA.
– Epa…?
– European Press Photo Agency, mda, EPA, nu epa, accentuez și descriu prin aer un fel de arc, care vrea să spună „cu litere mari”. Agenția. Întâi am fost cu Reuters, nu mă dau artist, prind senzațiile altora și trimit mai departe. De obicei, suferință.
După Kosovo, abia prinsesem gustul, am vrut să ajung în Irak, însă singurul care a obținut acreditare a fost fiul unui general, în perioada aia m-am învârtit degeaba prin țară – una dintre perioadele în care am vrut să uit de tot, chiar și de mine. Apoi, Afganistan. De două ori câte patru luni, mi-a ajuns. Am rămas de vorbă vreo două ore, timp în care mi-am schimbat părerea despre ea și părerile cu ea; discuții undeva între „ajută-mă” și flirt. Nimic interesant pentru mine. Dacă vreau liber, sunt liber și punct, nu-mi supraîncarc neuronii. La final, mi-a dat o adresă de e-mail și adresa, spunea, a blogului ei – sigur le rețin, mdeah, bine, hai pa.
***
Doar că le-am reținut. Iar acum, după un an, exact un an astăzi, stau în același loc. Aștept să cadă primul fulg de nea, pentru că îi place ei. Deși urăsc iarna. Doar că odată cu primul fulg nu îi mai văd zâmbetul fericit, i-l clădesc în minte, sunt doar în trecere – mereu, sunt doar în trecere, peste tot. Poate o voi vedea data viitoare. În una dintre dățile viitoare. De când e în mine, mi-e bine. Doar bine.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
