N-am o viață lungă, dar am experimentat câte ceva pe ici, pe colo. Uneori mi-a plăcut, alteori mai puțin, însă, deși sună cumva clișeic, am învățat niște lucruri prețioase din absolut tot ceea ce am trăit până acum. De exemplu, am învățat că oricâte păreri aș asculta de la nenumărați oameni, oricâte sfaturi mi s-ar da și oricâte validări caut, tot eu sunt cea care într-un final decide. Tot la mine e cheia, deși eu nu vreau asta, deși îmi vine să fug ca o lașă și să-i las pe alții să decidă pentru mine. Lucru perfect imposibil. Ce urăsc cel mai tare e imposibilul. Și imprevizibilul. Pentru că adeseori imposibilul devine imprevizibil încă din fașă. Ireversibil, uneori. Doamne, cât urăsc asta!
Mari drame s-au născut din iubiri imposibile. Mari iubiri. Doare atunci când mă gândesc cât de bine era în cotidianul meu plat, când zilele-mi semănau una cu cealaltă, când știam ce am de făcut, vorbit, simțit. Să mă trezesc, să mănânc, să respir, să muncesc și pe lângă toate acestea să mai strecor o plimbare, o carte, un scris, un serial. Și atât. Nu ies la socializări. Sună minunat. Ador să fac toate astea în liniște, fără să mă deranjeze nimeni. Mejor sola que mal acompañada spun mexicanii sau spaniolii, nu mai știu exact cine. Mai bine singur decât in compania nepotrivită.
Și în această solitudine desăvârșită care mă caracterizează și mă întregește, mă trezesc că mă lovește ceva drept în moalele capului, iar acel ceva este imprevizibilul. Al dracului imprevizibil! E el, sub forma tentației absolute, cu părul în vânt și gesturi Alpha. Portretul aproape ideal pe care mi l-am creionat în cap încă de pe vremea când mă întrebam dacă Gigel de la clasa a 8-a A mă observă în pauze. E el, visul interzis, fructul oprit, excepția de la regulă, fantezia întruchipată, fiorul din stomac. El. Uite-l, cum stă acolo! El, ceva imprevizibil, nedorit, nevrut, negândit. Surprinderea agasantă ce mă strânge de gât ca o eșarfă înnodată îmi tropăie pe inima luată la galop și-mi taie orice urmă de rațiune. M-a făcut, m-a dat pe silent.
Toată această chestiune surpinzător de tulburătoare mă ia pe nepregătite. Îmi șterg sudoarea de pe frunte, înghit cu noduri, mă scutur un pic și observ că sunt altfel decât știam eu că sunt. Aș vrea să spun mai toantă, dar aș fi poate prea radicală. Deși toantă se potrivește în context. Îmi place cum sună. Deci toantă. Sunt toantă. Gândurile o iau razna, un stol de rândunele îmi înconjoară capul, nori roz, pufoși plutesc pe lângă mine, iar eu… mă chinui. Să rezist blestematei de tentații.
Se poate rezista, cum să nu se poată? Mai ales dacă subiectul dispare din peisaj, renunță. Ar fi bine. Dar dacă nu dispare, cum facem? Rezistăm în continuare? Ce alegem?
Acel om care apare sub forma celor mai ascunse gânduri și care-mi lasă în creier o senzație de remușcare asemănătoare cu cea pe care o am când sunt la regim și mă gândesc cu poftă la o savarină. Acest om, de-a dreptul obraznic, care intervine în plictisul meu cotidian, în rutina mea bine sedimentată, în tihna mea de toate zilele. Vine cu părul lui în vânt și cu corpul lui de Adonis. Hai, bine, exagerez! Dar totuși vine oricum ar fi și-mi calcă plictiseala în picioare. Mie îmi place să mă plictisesc pentru că atunci eu mă gândesc, cele mai bune idei îmi vin pe vreme de plictiseală. Iar acum nu mă gândesc la nimic altceva în afară de tentația vieții.
Este nedrept. Tentația e nedreaptă, pofta e nedreaptă, iar atracția e și mai nedreaptă. Un magnet invizibil, dar cât se poate de clar, se așază frumos între mine și Adonis (n-am alte idei) și simt cum sunt atrasă într-acolo, deși mă războiesc constant cu mine însămi că nu și nu.
Depinde de fiecare, bărbat sau femeie. Nu judec, nu arunc cu pietre. Dar atracția pentru cineva anume ne dezbracă la propriu dacă nu avem acea garanție că avem tot ceea ce ne dorim de la viața noastră. Aici e momentul adevărului, că nici să ne mințim singuri nu putem. Eu am multe întrebări despre asta, dar cea mai ascuțită întrebare este „De ce?”
De ce eu? De ce el? De ce acum? Și pur și simplu DE CE?
Mă duc să ascult Sordid Affair de la Royksopp. Poate-mi trece.
Guest post by Sylvia Sartori
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce sunt jocurile de păcănele reimaginate și reinventate?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
