P
rimim, de regulă (de-o fi fiind vreuna), câte o lecţie de (la) viaţă taman când totul pare aşezat, nu musai perfect, dar nici de neîndurat, şi e o linişte şi pe dinafarăşi pe dinăuntru deloc prevestitoare de furtună. Când nici prin gând ori suflet nu ne trece a o cere, atunci ni se năzare a căuta (alt)ceva.
“Ni se urăşte cu binele”, o nelinişte la fel de surdă ca o durere de dinţi neînteţită începe a se roti în cercuri tot mai aproape şi ne alegem un vis străin, pe care îl botezăm inocent “de final”. Nedesluşit întâi, apoi în joacă fără teamă şi la urmă… dezastrul. Rostul, neînţeles pe loc, se devoalează abia după ce trec revolta, furia, învinuitul, plânsul, datul cu fundul de pământ ori cu capul de pereţi, că visul s-a spart. Şi că cioburile au ajuns atât de mărunte, că nu mai pot fi lipite ca de zeci de ori până atunci, încât să mai ţină până a doua zi măcar, necum până la moarte.
Abia atunci înţelegi, ca un om călit în forja şi îngheţul unei iubiri imposibile, că n-ai pierdut şi “plusul”, pe care îl cauţi cu disperare să justifice toate nebuniile pe care le-ai făcut de fapt din dragoste, este la tine. La cel care ai devenit, dureros, pentru că te-ai schimbat şi schimbările de reliefuri adânci de suflet şi gândire dor. Străinii, din afară privind, ar putea spune că ţi-ai meritat suferinţa, dar nu vor putea nega că cel care stă în faţa lor acum este un om care a câştigat în timp ce credea că a pierdut totul.
Dacă ar fi vreo lecţie pe care să o poţi învăţa din povestite şi nu din trăite, apoi aceasta ar fi: la sfârşitul unei experienţe terminate fie şi într-un aparent moment de glorie, când totul pare a fi fost în zadar, să ştii că doar aşa, greu, a fost să ajungi pe drumul tău. Instinctele tale vor deveni atunci vocea întâi, toţi clopoţeii de alarmă vor începe să sune polifonic şi să intoneze imnul trezirii, toate ignoratele semne că mărşăluiai spre o fundătură ţi se vor arăta ca într-o diagrama scoasă de un ordinator deştept. Dar ordinatorul deştept este chiar mintea ta în momentul cumplitei lucidităţi. Şi, îngrozit, poţi crede că nota de plată a fost cam mare ca să afli despre tine atât de multe şi atât de frumoase. Dar, NU, sigur nu era altă cale să ajungi la tine decât trecând printr-un infern. Unde, în sfârşit, ţi-e clar şi ţie că, dacă mai întârzii oricât de puţin, te vei prăji de tot.
Iar TU, astăzi, după toate acestea, NU eşti încă cenuşă gata să te întorci în pământ. Şi dacă ai fi, ai fi cenuşă de Phoenix, gata să-şi mai ia o dată zborul. Dar încotro? N-ai fi crescut destul dacă ţi-ar trece prin minte să urmeze răzbunarea pe tot ce poartă fustă sau pantalon, doar pentru a-ţi răcori sufletul şi hrăni din nou ego-ul ţinut o vreme la regim de slăbire.
Gândeşte-te că poate cuibul din care ai plecat, bărbat sau femeie, să-ţi joci cărţile şi viaţa la altă masă nu este gol şi cine te-a renegat fiindcă n-a crezut că poţi fi şi blând, şi răbdător, şi empatic, şi tolerant, şi de încredere, te-ar putea aştepta ACASĂ. Ca pe un fiu rătăcitor care şi-a învăţat în cel mai trainic fel cu putinţă lecţia: prin iubire. De ce să mori cu gândul amar “lasă, poate într-o altă viaţă…”, când chiar viaţa asta tocmai ţi-a mai arătat o dată drumul. Everything will be ok in the end. If it’s not ok, it’s not the end. 🙂
Şi un cântec. Şi un alt minunat articol.
Citiţi şi
Iar vine sfârșitul lumii românești
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
