Faceţi sport, oameni buni! Ştiu că daţi ochii peste cap când vedeţi tot felul de InstaStory-uri de la sală, burţi supte în lift sau tot felul de nebuni care îşi dau check-in pe la ultramaratoane.
Ştiu că e multă presiune socială, că se nasc acum complexe aşa de timpurii, că clasa a V-a a devenit noul high-school, că frumuseţea lui 2019 se măsoară în centrimetri de pe talie şi în like-uri şi inimioare la selfi-uri în colanţi.
Însă suntem nişte fiinţe extrem de organice, de vii. Suntem toţi făcuţi din muşchi, oase, muci şi sentimente, blestemaţi să avem reţinere de apă şi de frustrări. Corpul nostru rămâne constant cel mai important prieten al nostru, chiar dacă unii nici nu apucă să-l (re)cunoască o viaţă.
Şi e păcat să îl neglijăm! E urât! Mai urât decât celulita, vorba bancului. Asta este una dintre atribuţiile noastre în viaţă, cred: să ne cunoaştem corpul, să ştim cât are el nevoie să doarmă, să ştim câtă nevoie are de apă, să ştim câtă ciocolată îl face fericit sau vinovat şi cât spanac îl ispăşeşte de concubinajul cu chips-urile.
Nu spun că trebuie să fim toţi fusiformi şi fotomodele de pălării. Departe de mine gândul.
Eu cred că frumuseţea este subiectivă, vine din interior, suntem atraşi de obrazul gros sau subţire al unuia sau al altuia în funcţie de cât am urât, iubit sau idolatrizat pe cineva din trecut. Însă nu despre frumuseţe vreau să vorbesc, ci despre sănătate. Despre un echilibru, un obicei, un pact pe care trebuie să îl facă mintea noastră cu corpul. De ce spun toate acestea? Pentru că am o poveste care poate e utilă.
Era odată o zi de sâmbătă, de început de martie, în care eu mă duceam să îmi scot măseaua de minte. Prima şi cea mai dureroasă. În vremea aceea, aveam două locuri de muncă, respectiv căram cărţi şi laptop dintr-o şcoală în alta, unde predam printre copii voioşi şi adulţi morocănoşi, iar seara lucram la dizertaţie. De fapt, în acea sâmbătă mă bucuram de vreo săptămână că terminasem cu dizertaţia. În fine, imediat după vizita de la dentist, care mi-a dat la plecare un pumn de medicamente, obraz umflat şi multă durere, am fost la un eveniment în familie. Nu am fost o companie prea bună şi nu am făcut prea multă mişcare, căci îmi stăpâneam cu greu durerea. Aşa că, după câteva ore am plecat spre casă. Mă simţeam obosită, dar nimic nu prevestea calvarul pe care eram pe cale să îl trăiesc.
M-am dat apoi jos din maşină. Atât am făcut. Un gest pe care îl făceam în fiecare zi, pe care miliarde de oameni îl fac şi aproape nici unul nu ajunge la urgenţe ulterior. Nu mă mai puteam mişca. Partea superioară a corpului meu făcuse unghi drept cu partea inferioară. Nu doream să fiu atinsă, ajutată, nu puteam să respir de durere. Am sunat la ambulanţă şi am ajuns cu chiu cu vai în apartament. În aşteptarea ambulanţei, în poziţie culcată, am început să îmi derulez episoade din Dr. House în cap. M-am diagnosticat cu probleme de rinichi, căci acolo mă durea. Între timp, au venit cei de la ambulanţă. M-a pocănit doctorul, s-a strâmbat de durerea mea, mi-a făcut un cocktail de analgezice să dorm bine şi mi-a zis: „Fată dragă, nu ai nimic la rinichi, asta e durere de coloană.
Dormi în noaptea asta şi mâine du-te la neurochirurgie!”. Cocktail-ul mi-a priit, i-am mulţumit, i-am zâmbit perfid şi mi-am zis în minte: “Coloană, ce crede el, eu sunt în sesiune, am examene de corectat, lecţii de predat, mâine voi fi mai fresh decât un odorizant de camera”.
Însă scorul a fost 1-0 pentru doctorul de seară. Dimineaţa, de fapt cu noaptea în cap, am fost trezită de o durere necruţătoare care nu mă lăsa nici să respir regulat. Nu am fost în stare nici să îmi trag fermoarul la pantaloni. Speriată, m-am lăsat bătută şi m-am dus la Urgenţe. Drumul a durat o semi-veşnicie şi fiecare groapă lăsată ca suvenir de fiecare mandat al primarilor din Bucureşti o simţeam eu, pe spatele meu. Ajunsă la urgenţe la Spitalul Militar, am dat de o vioiciune şi o exuberanţă de ziceai că greşisem clădirea: asistentele se hlizeau cu ace în mână, doctorii mergeau fluierând, făceau glume cu oameni blocaţi de spate cu replici de genul “Doamnă, acceptaţi un dans?”, “Domnul meu, aplecaţi-vă puţin după pixul de pe jos”. Nu era niciun pix şi oricum nu putea nimeni de acolo, în afară de ei, să se aplece. Foarte amuzant. Adică, am râs şi eu, dar după două zile, când mi-au dat analgezice mai puternice. Mi-au pus o branulă care avea să îmi devină cel mai bun prieten preţ de vreo săptămână şi am cunoscut cel mai bun analgezic din lume. Parcă era o poţiune magică.
Uitai şi că eşti făcut din carne şi oase. Preţ de vreo 4 ore, cât îşi făcea efectul, pluteam pe un norişor şi le ziceam tuturor că îi iubeam şi le zâmbeam. Şi-a dat cineva seama la un moment dat, că nu-mi administrau cantitatea potrivită, căci eu aveam vreo 48 de kilograme, iar poţiunea era pentru minim 52 sau ceva. Dar era prea târziu. Eu îmbrăţişam ca pe un bun prieten stativul de perfuzii şi îi aşteptam ca pe pâinea caldă când reveneau durerile.
Internată alături de persoane mult mai în vârstă, aşteptam cuminte de zile bune rezultatele RMN-ului. A venit într-o dimineaţă doctorul la mine, cu mai puţine glume decât de obicei, şi mi-a spus: „Da, nu ştiu cum să ţi-o spun mai frumos… Nu eşti pe moarte, cum ziceai tu zilele trecute, dar trebuie să te operăm pe coloană. Ai un disc rupt, celălalt nu arată prea bine… Felicitări, ai o frumoasă hernie de disc!” Suna oribil. Am început să plâng. I-am zis că eu trebuia să mă duc la şcoală. M-a chemat în cabinetul lui să nu mă apuce istericalele prin salon şi mi-a ţinut o poliloghie lungă cât o zi de post:
– Această problemă de sănătate este specifică oamenilor graşi şi înalţi, iar tu ai mai puţin de jumătate din greutatea unui pui de elefant la naştere şi eşti puţin mai înaltă decât coada unei girafe. Nu e corect, nu? Soarta nu e dreaptă? Ştii ce trebuie să îţi răspunzi când te tot întrebi tu în gând cu „de ce eu”? Că nu faci sport, d-aia! S-a elucidat misterul! Ştii câţi adolescenţi consult eu zilnic că au coloana în forma f-ului de la Facebook, că nu se dezlipesc de calculatoare, PS4 şi cine ştie ce mai fac ei stând? Prea mulţi! Aşa că, acceptă-ţi realitatea, îţi arăt un filmuleţ pe YouTube cu ce se va întâmpla în timpul operaţiei tale, stai 3 săptămâni în concediu medical şi apoi să nu te mai prind pe aici decât la revizie! Te voi trimite la băi, la înot, la gimnastică medicală…
– Trei săptămâni?! Dar eu trebuie să mă duc la şcoală? Şi nici nu ştiu să înot!
– Exact! Despre asta e vorba! Şi lasă, că şcoala nu pleacă. Numai bine, o să ajungă elevii să îţi ducă dorul!
Nu am mai zis nimic. Nu mi se părea corect. Nu puteam să mă agit mai mult decât mă ţinea analgezicul. Mi-a dat 23 de pagini despre operaţie, despre procedura propriu-zisă, despre restricţii, despre cum trebuia să sughiţ, să tuşesc, să mă mişc în pat de pe o parte pe cealaltă fără să îmi solicit spatele. Nu are sens să vorbesc despre cum a fost operaţia, despre cum am crezut că trecea un tramvai peste mine dus-întors. Dar discuţia de dinainte, felul în care oamenii mă învăţau din nou să fiu, să mă mişc, m-au convins să fiu o pacientă obedientă. Am început să îmi dau seama cât de haotic mâncam, cât de puţină apă beam şi, mai ales cât de puţină mişcare făceam (rimă aproape intenţionată).
Crezusem până la acest incident că natura îşi spune firesc nevoile. Dacă avem nevoie de apă, ni se face sete. Dacă ni se blochează spatele, mergem să facem mişcare. Însă unii dintre noi ne lăsăm repede cuceriţi de vârtejul maturităţii şi picăm pradă oboselii mai devreme decât o jucărie pe baterii de proastă calitate. Funcţia creează organul, pofta vine mâncând etc.
Aşa că am făcut gimnastică medicală regulat. Am învăţat să îmi (re)construiesc încrederea în forţele proprii. Am făcut cursuri de înot laolaltă cu puşti care aveau jumătate din vârsta mea. Şi nu m-a făcut deloc să mă simt ridicol. Poate că o experienţă urâţică a fost mersul la băi. Mă duceam o dată pe an la băi. În tot acest timp, mă gândeam să scriu un roman cu titlul “Cum e să fii bătrân la 25 de ani”.
Am strâns atât de multe experienţe de stat la coadă ca să intru într-o găleată cu nămol alături de bunicuţe mai rele decât lupul din povestea cu bunicuţa, încât am îmbătrânit şi eu. Dar nu mă mai plângeam. Mă recuperam repede. Am rămas vreme de doi ani cu o durere surdă în picior care se accentua uneori, că avea să plouă unde mă aflam sau în Rio. Dar mi-a prins bine. Durerea constantă a fost un pedagog aprig. Nimic nu mă putea stimula mai bine să îmi fac gimnastica, să mă duc la cursul de înot.
Am început să îmi prepar mâncarea singură şi să explorez cu drag printre reţete. Ce de culturi, ce de arome, ce de culori! Evident, că mai mănânc cu poftă cartofi de la fast-food, dar obiceiul zilnic e altul. Cât despre sport, acum particip la triatloane şi maratoane. Ce-i drept, la partea de înot de la triatlon ies deseori ultima, dar sunt foarte bucuroasă că ies. Dacă ceilalţi concurenţi îţi stabilesc o ţintă, vor să scoată un timp bun, eu vreau doar să nu mor înecată. Şi îmi place tare mult atmosfera! Când ies ultima din apă sunt mai aplaudată decât Madonna la concert în Bucureşti.
Însă alergatul rămâne pasiunea adevărată. Ador să alerg distanţe lungi, în concursuri. E adevărat că, dacă sunt la vreun concurs pe munte mi-e întotdeauna frică de urşi, şerpi şi bărzăuni.
Citiţi şi Simona Halep este Audrey Hepburn a tenisului
Dar nu îmi mai e frică de mine. Devine timpul petrecut şi savurat în exclusivitate cu mine, nu intervalul în care aştept să mă întâlnesc cu altcineva. Corpul meu este angajat într-o activitate care îl ţine ocupat, iar în mintea mea, pe dedesubt, apare un “eu” mai interiorizat dintr-un tufiş abstractizat, care stă la taclale cu “eul” de zi cu zi. Unii fac yoga, alţii meditaţie. Eu încă nu sunt atât de înţeleaptă. Doar alerg şi mă simt mai entuziasmată decât copilul care primeşte cadoul mult dorit de la Moş Crăciun.
Pare o nebunie cu reţetă, prescrisă de medic. Bine, la ultima “revizie” doctorul meu nu prea a fost încântat. În primă fază m-a felicitat că mi-am pus pe coloana în mişcare, iar eu, deloc inspirată, am adăugat:
– Încerc să alerg minim un maraton pe an, într-un loc nou.
– Maraton?! Aoleu, măi copile, eu m-am luat de tine să te conving să alergi 3 km, nu 42?! Nu e bine! Lasă maratoanele, du-te la înot!
– Păi, mă duc, că particip şi la triatloane!
– Aoleu, tu nu ai înţeles ideea!
Poate nu am înţeles-o, dar durerea mea de spate a devenit o amintire vagă.
Aşadar, eu, „aia fără stare”, „cu zvâc”, „terebentină”, „argint viu”, „monstruleţ” care nu poartă tocuri mai deloc, am fost răpusă de dureri inimaginabile, calmante de cal şi bisturiu, am stat în pat o lună şi am fost forţată să trăiesc alte trei luni ca în filme superficiale cu slow motion.
În fine, nu am zis asta că de-abia mi-am amintit (ştiu asta de fiecare dată când plouă) şi nici nu am vreun motiv de compasiune. Voiam doar să spun „Voi, copii, să nu încercaţi asta acasă!”. Eu atunci am înţeles cu adevărat de ce sportul e important. Acum, şi cu 12 ore lucrate în medie pe zi, nu apelez niciodată la scuza „nu am timp să fac sport”. Nu vreau nici să ţin poliloghii cu beneficiile sportului în epoca vitezei, dar nu m-am simţit niciodată mai energică, mai binedispusă, mai vie decât acum. Am mai multă răbdare de orice fel. Mă face să fiu mult mai organizată. Nu mai spun de câţi prieteni se pot face la concursuri sau evenimente, de cât de bine e pe toate planurile să ai un hobby. Fie pe fugă, fie în alergare, fie pe bicicletă, fie înot, fie cum o fi, aproape cum o zicea şi Galieo Galilei: MIŞCARE SĂ FIE! Cu spor(t)!
Continuarea, aici.
Pe Angela o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Ai putea şi tu să alergi spre tinereţe şi sănătate şi nu după ele
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
