Continuarea de aici.
Era 5 dimineața și mă aflam în deșertul din Atacama, în Chile. Mă trezisem cu două ore înainte de alarmă. Nu de entuziasm sau de grijă, ci afectată de o deshidratare îndelungată și de o migrenă foarte puternică. Exact de ce aveam nevoie pentru expediția ce avea să înceapă două ore mai târziu, respectiv aveam să urc un munte vulcanic de 5604 metri. Însă nu mă panicasem, îmi dorisem de prea mult timp să urc un munte înalt. Dintotdeauna. Așadar, nu voiam să mă las intimidată de o migrenă care apare, oricum, cu o punctualitate banală. Am luat ce pastile îmi puteau reduce stările. Am băut ceaiul meu magic, cărat de câteva luni în rucsac. Am mai dormit puțin.
M-am trezit din nou, cu trei minute înainte să pornească alarma. De data aceasta însă cu entuziasm. Am pregătit micul-dejun și ne-am făcut bagajele, eu și soțul meu.
Cu punctualitate, au apărut cei doi ghizi. Unul dintre ei, Ricardo, era serios și ne căuta cu privirea dacă aveam la noi ce ne trebuia: ochelari de soare, protecție de vânt, bocanci, pastile de altitudine (de care nu am luat, până la urmă, ca să nu iau corpul prin surpindere). Celălalt, Carlos, care avea să conducă mașina și să ne aștepte la baza muntelui, gata să intervină în caz de nevoie, zumzăia un cântec brazilian în timp ce numără bețele de urcat și mănușile.
După o călătorie de vreo oră cu mașina în care ne așteptau alți doi turiști, am început o plimbare ușoară în care Ricardo ne-a învățat să respirăm. Atât. Ne-a spus apoi că toți munții înalți se urcă cu respirație disciplinată, cu pași mărunți, cu pauze regulate și cu dragoste pentru natură. Toate până în ultimul moment, până la coborâre.
Și așa a fost și pe muntele nostru. Au fost momente în care entuziasmul îmi apăsa pieptul și îmi venea să zvâcnesc pe cărare și au fost momente în care îmi simțeam capul greu, stomacul mic și nările înțepătoare, însă toate se diminuau inspirând, expirând. Inspirând, expirând.
Nu am avut, până la urmă, probleme de altitudine sau vreuna dintre problemele cu care mă amenințase corpul de dimineață, însă am avut o revelație: vârful îl atingem doar cu voință, răbdare și disciplină. Voință. Răbdare. Disciplină.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă putem să alunecăm foarte ușor spre lipsa răbdării ce ne infectează voința și încrederea că putem realiza ceva. Ne hrănim, apoi, frustrarea, care abia ne așteaptă la cotitură. Așa renunță copilul din noi la visuri mărețe. Că nu este învățat să aibă răbdare, că parcă nimeni nu mai are răbdare cu nimeni și, mai ales, noi cu noi înșine. Suntem împroșcați cu 1000 de “nu” din fașă și alte 500 pe parcurs.
Țin minte toate ambițiile mele de copil care au fost împroșcate cu replici precum “nu” sau “arta este o sinucidere socială, ascultă-mă pe mine că eu știu mai bine” sau “ce crezi tu este o prostie” sau “ce-o să zică X” sau “nu prea ai tu șanse să reușești în viață plecând de aici” sau “nu ai descoperit tu America cu cercetarea asta” sau “dar la mine nu te gândești?” (când eu numai la mine nu mă gândeam).
Bineînțeles că m-au afectat toate aceste vorbe, chiar dacă părea că merg mai departe, poate încăpățânată și rebelă. Toate atacurile de panică, toate momentele în care am eșuat să cred în mine. Toată disperarea cu care mă agățăm de gândul că toți continuau, iar eu rămâneam în urmă.
Toate acele replici mi-au atacat voința de a continua, mi-au măcelărit visul de a mă crea, mi-au diminuat considerabil entuziasmul de a fi eu însămi, mi-au tăiat creanga care mă stabiliza pe interior. De ce? Pentru că încrederea de sine este vulnerabilă, pentru că uneori, când un vis mare hrănește entuziasmul, acel entuziasm reduce răbdarea și așa, redus, visul este lovit de letalul “ți-am zis eu!” care așteaptă la cotitură. Or, răbdarea cu noi este aproape totul.
Și, când respiram eu așa, pe muntele cel înalt, prin aerul rarefiat, m-a cuprins acel gând cald și familiar că eram cu mine, că replicile alea toate pot deveni atât de mici, iar entuziasmul poate redeveni atât de mare.
Auzeam din trecut vocea printre dinți care îmi zicea odată “tu nu ești în stare să treci strada singură”. Și acum zâmbeam. Respiram și zâmbeam, ca o idioată pe cărare.
Zâmbeam pentru că acum treceam și îmbrățișam pas cu pas, respirație cu respirație, un munte mare și golaș, nu o stradă. Cu picioarele mele. Cu un ghid undeva în față, cu soțul meu cel blând în spate, cu Carlos în mașină, dar cu picioarele mele și fără frică.
Nu este, firește, o mare realizare că am ajuns eu într-un vârf de munte de 5600 de metri fără să leșin, să vomit, fără să folosească Ricardo tubul de oxigen din rucsac, fără să cad, fără să vină Carlos din mașină după mine, scenarii care mereu mi-au bântuit orice activitate, căci mereu, mereu, m-am torturat cu întrebări plecate de la întrebările altora “dar dacă o să eșuez?”, “dar dacă nu o să fiu în stare?”.
Citiți și Poate folosește cuiva povestea mea (I)
Nu, nu este asta o realizare, ci că acum am răbdare cu mine. Am răbdare să îmi reconstruiesc voința, să îmi stăpânesc entuziasmul ce mi se gudură în cap ca un cățel care vede o minge.
Și cu răbdare și un entuziasm lăsat să se gudure într-o oarecare disciplină, vezi apropiindu-se voința, aspirația de a fi, de simți, de a crea, de a exista, vezi vârful pe care flutură un steag, care te așteaptă într-un aici perpetuu.
Pe Angela o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
