Gata, s-a risipit magia sărbătorilor, s-au terminat eclerurile şi friptura (sarmale încă mai sunt), şi e vremea să ne suflecăm mânecile şi să începem să scriem primul capitol din noua carte care ni se aşterne înainte.
Mă bucur că anul acesta atât de încărcat s-a terminat în sfârşit, în mare parte pentru că l-am aşteptat cu sufletul la gură (şi cu un picior mic înfipt în coaste, aş adăuga) pe următorul, aşa cum nu am mai aşteptat niciun an de până acum, dar şi pentru că a fost un an lung, greu şi istovitor, care m-a obosit peste măsură. Am avut parte de o mulţime de peripeţii, de oameni, îmi pare rău s-o spun, mult mai răi şi meschini decât am întâlnit în ceilalţi ani, dar care au venit la pachet cu lecţii pe care sper că le-am învăţat suficient de bine, astfel încât pe viitor să nu mai repet aceleaşi greşeli stupide pe care le-am făcut anul trecut. Întotdeauna am avut problema asta, de a cunoaşte, în teorie, modul în care trebuie să procedez într-o situaţie, ce principiu să aplic, dar de a eşua lamentabil în practică şi de a ajunge să repet aceeaşi greşeală. N-aş vrea să fac un bilanţ, însă o să mă limitez la a aminti trei dintre cele mai valoroase lecţii.
Am învăţat să nu-mi mai ignor niciodată, sub nicio formă şi cu nicio scuză, voluntar sau inconştient, vocea raţiunii, intuiţia, instinctul care se declanşează ca un clopoţel de recreaţie şi face gălăgie atunci când ceva nu este în regulă. Cele mai teribile, cumplite şi dureroase întâmplări de anul trecut au fost pentru că nu mi-am ascultat intuiţia.
Apoi, am învăţat să-mi preţuiesc libertatea ca pe un lucru sacru. Dacă pentru unii, libertatea înseamnă singurătate, dezolare şi amărăciune, pentru mine este un izvor blând cu apă rece, o binecuvântare. De-a lungul vieţii mele, cel mai bine am evoluat în condiţii de libertate supermă,pe toate planurile, de la emoţional la financiar. Libertatea de a fi singură, de a fi stăpână pe patul, portofelul şi viitorul meu, de a-mi acorda timp şi linişte să procesez greşelile pe care le-am făcut şi să extrag învăţăturile, să mă împac cu mine, să-mi vindec rănile pe care mi le-au făcut alţii, dar mai ales pe cele pe care mi le-am făcut singură, încercând cu disperare să-mi bat joc de mine şi să mă pedepsesc pentru că în anumite situaţii n-am fost mai deşteaptă, mai responsabilă, mai prietenoasă, mai înţeleaptă, că n-am luat decizii mai bune pentru persoana mea sau pentru persoanele pe care le iubesc, este de fapt un dar de la viaţă pe care, până anul trecut, n-am ştiut să-l valorific aşa cum trebuie. Când am conştientizat importanţa acestui dar, am fost capabilă să mă dezleg de lanţurile trecutului o dată pentru totdeauna, să conştientizez că viaţa mea este doar a mea şi că este responsabilitatea mea să mi-o aştern aşa cum consider de cuviinţă, după buna plăcere, iar de aici, în efect de domino, au venit alte lucruri bune, de care nu speram să am parte prea curând: un partener responsabil şi un copilaş, pe care abia aştept să îl ţin în braţe.
Un alt lucru pe care l-am învăţat a fost să lupt mai mult pentru mine. Deşi sună clişeic, este binecunoscut faptul că noi, femeile, mai ales, uităm adesea să mai conştientizăm că suntem oameni, că suntem suflete şi că suntem stăpâne pe destinul nostru. Atunci când intrăm într-o rutină, ori atunci când ne complacem într-o situaţie care ne displace sau care este nefavorabilă pentru buna noastră funcţionare, o facem mai mult cu gândul de a-i mulţumi pe cei din jur, deşi efectele se văd doar pe moment. Cu timpul, frustrarea unei decizii pripite creşte ca o cocă pusă la dospit şi veninul se revarsă în final tot asupra celora la binele cărora ne-am gândit. De aceea, am înţeles că e mult mai indicat să pun piciorul în prag atunci când simt s-o fac, să-mi cer drepturile până la capăt, să nu accept sau să nu mă complac în situaţii care nu miros a bine, ca să nu sufăr mai târziu.
Acum, că toate belele s-au risipit în sfârşit şi putem avea parte de un moment de respiro, chiar dacă numai metaforic, îmi îndrept privirile cu speranţă către anul acesta, care urmează să se desfăşoare vulcanic, cu energie şi forţă, cu multă durere, dar şi cu o imensă bucurie, una cum n-am mai cunoscut până acum. Sunt pregătită să mă schimb, sunt conştientă că mai am foarte puţin timp rămas cu persoana care sunt acum, cu sinele meu straşnic înrădăcinat, însă sunt şi emoţionată şi nerăbdătoare să cunosc atât noul meu sine, cât şi sufleţelul care creşte acum la mine în burtică.
De sărbătorile astea, toţi cunoscuţii mi-au urat de sănătate, de noroc, de bani, de drum bun şi cale bătută. De regulă, eu nu fac urări, însă, în cinstea noului an şi a faptului că urmează să fiu şi eu mamă, aş dori să le urez femeilor din comunitate câteva lucruri bune, pe care sunt sigură că nu le-a mai urat nimeni până acum.
Vă doresc tuturor ca acest an să vă ajute sufletul să îmbobocească. Să fiţi puternice şi curajoase, să nu vă temeţi să luaţi decizii spre binele vostru mai întâi, şi apoi spre binele celor dragi şi vă doresc să nu aveţi parte de situaţii în care cele două se exclud reciproc. Să fiţi mândre, independente, chiar şi în familie şi căsnicie, să vă puneţi mereu pe primul loc, să vă faceţi toate poftele (da, cumpăraţi poşeta aia, mâncaţi ciocolata aia, avem doar o viaţă, ce naiba!), să vă ascultaţi inimile, orice v-ar spune, pentru că ele ştiu mai bine decât noi ce ne dorim cel mai mult. Vă urez linişti blânde şi lungi şi risipiri de suflet, puterea să nu vă uitaţi înapoi, curajul să fiţi cine vreţi voi să fiţi, capacitatea să dăruiţi din voi mai mult decât primiţi, căci sufletul e singurul care creşte mai mare pe măsură ce dăruieşti mai mult din el. Să nu suferiţi lipsuri, să nu strigaţi doruri şi să nu vă rătăciţi calea. Drumurile care se pierd nu se întorc întotdeauna sub picioarele noastre, decât dacă suntem meniţi să păşim pe ele. Vă doresc să vă înfruptaţi din toate emoţiile şi să conştientizaţi că toate sunt minunate şi că ele ne fac oameni de fapt, vă doresc să râdeţi, să plângeţi, să fiţi frumoase, urâte, nemachiate, furioase, răutăcioase, dar şi blânde şi generoase, să fiţi întregi aşa cum numai oamenii adevăraţi pot fi, cei care se deosebesc de jumătăţile de măsură umblătoare, cei care ştiu cine sunt şi care le este menirea pe lume. În final, vă doresc nu fericire (pentru că fiecare are fericirea lui, diferită de a celuilalt, fericirea nu e toată la fel, ca un borcan mare cu miere din care trebuie să ne hrănim toţi), ci puterea să atingeţi propria mulţumire şi împlinire.
La mulţi ani, fiecare mai bun decât celălalt!
Guest post by Gabi Gabrinov
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
