Cel mai greu este să-ţi ajungi ţie însuţi. Îţi ia aproape o viaţă întreagă până vei atinge acea stare de normalitate. Apoi, mai sunt câteva momente şi gata – viaţa s-a terminat.
Până ajungi acolo, cauţi lumina ca un orb. Cu disperare şi furie. Prin asta trecuse şi Violeta. Ani întregi bătătorise acelaşi drum către iubiri care se dovedeau, firesc, neîmplinite.
De fiecare dată, o lua de la capăt, cu acelaşi entuziasm, ca la început de iubire, de viaţă – când încă inima ei nu cunoscuse niciun fior.
Aşa suntem noi, femeile, nişte fiinţe credule în dragoste. Credem că stăpânim viaţa şi avem puterea de a schimba şi preschimba un bărbat, după scara noastră de valori.
Învăţăm târziu că fericirea e doar în noi, iar bărbatul potrivit vine singur, când trebuie. Dar uneori nu trebuie, şi tu nu eşti musai mai ciuntită în fericirea ta. Am fost crescute în credinţa de familie/cuplu. Să ne găsim jumătatea, noi, aceste fiinţe neîntregi…
Cu Mircea a avut cea mai toxică relaţie. Şi acum, după 25 de ani, amintirea lui o bântuie.
Violeta era mai tânără, mai frumoasă şi mult mai deşteaptă decât el. Dar toate acestea n-au împiedicat ca relaţia lor să fie doar o bucată de lut în mâinile lui. Pe care mai mult l-a fărâmiţat decât modelat.
În prima etapă, Violeta a simţit atracţie. Ulterior, aceasta s-a transformat în milă, pas cu pas, din ce descoperea traumele şi frustrările lui Mircea. S-a erijat în îngerul lui salvator. A crezut, a sperat că iubirea şi hotărârea unei femei pot face minuni. A aşteptat miracolul cinc ani. Zi cu zi, oră cu oră… până când secundele le-a perceput ani. Aşa se dilată timpul când eşti torturat, sub orice formă. Te transformi din om în victimă. Iar victima nu are voce, căci nu mai are voinţă. Nu e o victimă de conjunctură, ci o victimă care şi-a dat acceptul. A primit cu sufletul deschis acest rol.
Rolul vieţii ei.
Nu poate spune că a avut curajul, tăria sau inspiraţia de a face un salt în afara acelei relaţii. Mircea a părăsit-o pentru altă victimă.
Paradoxal, a suferit ca un câine bătut şi alungat de stăpân. Poate că femeile seamănă, în modul de a iubi, cu câinii. Pot iubi mâna care le loveşte. Se pot îndrăgosti de omul care le umileşte şi le îngrădeşte libertatea. Suferă, plâng, dar e de ajuns un zâmbet şi o chemare din partea abuzatorului (îmi vine în minte sistemul de dresaj cu recompense caini), ca ele să redevină docile şi de-a dreptul fericite. Toate am trecut prin asta, măcar o dată.
Citiţi şi Dragostea durează trei luni
Mult mai târziu, Violeta a realizat că o femeie nu-l poate schimba pe bărbatul de lângă ea, că toate acestea vin direct din orgoliul feminin, care se pare că uneori este mai mare decât cel masculin.
Dar pentru această concluzie a pierdut multe bucăţi din demnitatea ei. Bucăţi pe care le-a lipit în timp, dar cicatricile au rămas.
Ştii cum e o rană?! Te doare, te ustură, apoi se vindecă. Dar cicatricea îţi va reaminti permanent de rană. Şi-n fiecare zi te întorci acolo, în colţul sufletului tău, unde ai închis cele mai urâte amintiri.
Aşa se nasc oamenii melancolici. Sunt fiinţe cu sufletul cârpit.
(n. red pentru băieții abuzatori: nu mai bine vă luați voi un câine de la pet shop animaland, de exemplu, și lăsați fetele în pace?)
Pe Cristina Badea o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
